Apocalipsa politică declanșată de coronavirus

Dincolo de tragedie și teama pe care o cultivă, epidemia de coronavirus, izbucnită în Wuhan, are și un dar aparte: este probabil cel mai dur test pe care regimul comunist de la Beijing îl dă, de la masacrul din Piața Tiananmen încoace.

Este un examen de care Partidul Comunist Chinez n-ar fi avut nicio poftă, dar pe care se vede nevoit să-l dea atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

În fine, unda lui de șoc va da măsura, la zi, a distanței care există între realitate și slogan.

Sub conducerea lui Xi Jinping, China a reintrat de ani buni în zodia maoistă, a cărei inconfundabilă manifestare e convergența sindromului liderului suprem cu fibra distopică a țesutului social-politic.

Acum trei decenii, puțini analiști au putut anticipa acest tip de derivă după deschiderea țării spre piețele globale. În opinia multora, avansul economic și tehnologic la care Beijingul a aspirat începând cu Deng Xiaoping și pe care l-a atins indubitabil sub succesorii săi, nu ar fi trebuit, în teorie cel puțin, să se mai intersecteze vreodată cu schijele nebuniei care marcase un miliard de oameni sub Mao – Revoluția Culturală și Marele Salt Înainte. Ba mai mult, spunea teoria, noua direcție economică va plasa inevitabil China și pe calea liberalizării politice.

Deveniți mai realiști cu timpul, sinologii și-au recalibrat analizele, pentru a ajunge azi să cocheteze cu celălalt scenariu extrem, dar nu și fantezist: planurile lui Xi Jinping de a păstra puterea și după expirarea „clasicului” deceniu de stat în fruntea țării.

Liderul de la Beijing este încrezător că-și va transforma țara în prima putere economică mondială, până în 2030, și prima forță militară a lumii, până în 2050. Practic, tot ceea ce se întâmplă în China, de la partea efectivă de construcție și până la propagandă, se subordonează celor două comandamente. „Noua eră” este sloganul-liant care le ține laolaltă. De altfel, e simptomatic faptul că, într-un discurs din toamna lui 2017, în care a expus nucleul „Visului chinez”, Xi Jinping a recurs la această formulă de aproape 40 de ori.

Dar este „Noua eră”, vândută azi de Xi, un produs diferit de „Vechea eră”, vârâtă ieri de Mao? Din punct de vedere al ratei mortalității din cauze politice, cu siguranță da. Din punct de vedere al prizonieratului politic, absolut nu.

Mao s-a putut dispensa de viețile a sute de milioane de chinezi pentru că Mao nu a avut nevoie de ei pentru a construi. Xi, din contră. Pe fondul moștenirii politice acumulate până în clipa în care a ajuns la putere, al unor frustrări sedimentate în propria sa familie, datând din epoca maoistă, și a contextului internațional, atât de diferit azi față de cel de acum 50-60 de ani, Xi Jinping are nevoie de „instrumentele” pe care Mao le-a exterminat cu frenezie.

Da, de „instrumente”, nu de oameni.

În afara celebrei similitudini de tip Abibas/Adidas, „Visul chinez” nu are nimic în comun cu „Visul american”. Primul se identifică de fapt cu visul liderului politic, nu al individului. Iar în China high-tech care-i hipnotizează pe mulți, liderul politic se trezește dimineața și se culcă seara cu aceeași fantomă de-a dreapta sa: lipsa legitimității, dată de lipsa alegerilor libere. „Visul american”, în schimb, e visul individului. Care reușește sau nu în viață nu în funcție de dictatul Partidului, ci de capacitatea și motivațiile lui.

„În realitate, nu prea există nicio urmă de empatie. Nu e ca și când ar folosi un ton care să exprime grijă față de cetățean. Este unul amenințător. Nu te face să te simți foarte confortabil”. Este mărturia de dată recentă a lui Harmo Tang, scoasă la iveală de o investigație a cotidianului New York Times.

Tang este student în Wuhan, un statut care, peste noapte, a glisat spre cel de stigmat. Cu capul în zidul noii realități a dat odată ce s-a întors acasă, în orașul natal, Linhai. Grație sistemelor-gigant de supraveghere folosite de statul chinez pentru a ține în lanț populația, a fost o chestiune de zile până când autoritățile locale din Linhai să afle că Tang s-a întors acasă. Urmarea: a fost arestat la domiciliu, iar datele sale de identificare, de la buletin la fotografii, au fost făcute publice pentru ca locuitorii înșiși să poată face pe detectivii în caz că tânărul încalcă consemnul oficial de a rămâne în apartamentul-lagăr.

Că abuzurile de acest tip făcute de stat asupra cetățenilor au atins un nivel critic chiar și pentru standardele din China, e limpede din faptul că tocmai un secretar de partid din Wuhan s-a văzut nevoit să recunoască existența unor asemenea practici: „Monitorizăm această situație. Cred că sunt oameni care îi discriminează pe cetățenii din Hubei sau îi raportează autorităților, însă cred că majoritatea oamenilor îi tratează cu bunătate pe oamenii din Hubei”. Dacă tov. Ma Guoqiang crede că se întâmplă asta, noi de ce ne-am îndoi?

Apoi, în provincia Jiangsu, din estul Chinei, carantina s-a transformat în închisoare după ce autoritățile au folosit bare metalice pentru a baricada în apartament o familie recent întoarsă din Wuhan. Pentru a-i ajuta să supraviețuiască, vecinii le coboară provizii cu ajutorul unei frânghii, direct în balcon.

Nici cazul lui Jia Yuting, o studentă de 21 de ani din Wuhan, nu este mai puțin sfâșietor. Potrivit New York Times, se întorsese deja în orașul natal din centrul Chinei de 18 zile – mai mult decât perioada de carantină de 14 zile – atunci când a primit vestea că bunicul ei, care trăiește într-un sat din apropiere, este bolnav. Fata a urmat instrucțiunile și și-a oferit datele de identificare Comitetului local al Partidului Comunist.

După ce un profesor de școală generală a contactat-o la întâmplare pe WeChat, studenta a realizat că informațiile ei personale au fost postate online. Apoi a primit un telefon de la un localnic: „De ce te-ai întors, Wuhan? Ar fi trebuit să rămâi acolo. Cățea din Wuhan”.

Un alt cetățean, originar din Wuhan, care a vrut să-și pună familia la adăpost de coronavirus, și-a luat copiii și soția și a plecat cu ei spre Nanjing. Însă nu puține au fost hotelurile care i-au refuzat fără scrupule. Teama de mâna lungă a autorităților l-a făcut pe bărbat să critice „echilibrat” situația din țară: „Nu vreau să mă plâng la adresa guvernului. Vor fi tot timpul scăpări în ceea ce privește politicile de stat. Însă, la un nivel total egoist, sunt foarte îngrijorat pentru siguranța copiilor mei”. Pentru cine a cunoscut pe pielea sa tainele dulcege ale comunismului, critica învelită în autocritică nu este ieșită din comun.

Pe fondul epidemiei de coronavirus, omul de rând din China are neșansa de a gusta din plin laptele și mierea „Visului chinez”. Avusese și până acum, de pildă prin neverosimilul program de „crotaliere” în masă a cetățenilor chinezi, derulat de Partidul Comunist. E vorba scorul personal pe care fiecare cetățean îl primește după ce numele său, obiceiurile, atitudinile și nivelul de adeziune față de Partidul Comunist Chinez sunt introduse în baze de date distopice și scanate non-stop. Fiecare pas, fiecare credit pe care vrei să-l faci, fiecare bilet de avion pe care ai de gând să-l cumperi pentru a călători în străinătate și fiecare adunare publică la care îți propui să participi sunt atent monitorizate, iar algoritmii îți validează sau nu planurile.

Te apucă bufeuri liberale? Ei bine, ai surpriza că nu te califici pentru noul credit lansat de banca X. Ți s-a cășunat pe politicile totalitare duse de partid împotriva unor categorii prigonite, precum adepții Falun Gong sau minoritatea uigură? Ei bine, trebuie să știi că iarăși te joci cu focul și printre implicațiile posibile e și aceea că îți scad șansele să mai ajungi la check-in.

Apropo de minoritatea uigură. La sfârșitul lui 2019, New York Times a publicat sute de documente care dezvăluie practicile Beijingului în materie de reprimare a populației din regiunea Xinjiang, o zonă critică, a cărei populație o depășește pe cea a României.

Printre documentele interne sunt și unele care descriu sistemul de lagăre de reeducare creat de China în Xinjiang, dar și un ghid de minciuni și amenințări care trebuie folosit pe rudele celor închiși, când încep unii să pună întrebări incomode.

„Documentele au fost scoase la lumină de un membru al conducerii politice a Chinei care a cerut să rămână anonim și care și-a exprimat speranța că, prin publicare acestor documente, Xi Jinping și alți lideri de partid nu vor scăpa să plătească pentru detențiile în masă”, a explicat la acea vreme New York Times.

Alte dezvăluiri recente vorbesc și despre alte fețe ale așa-numitului „tehnocomunism” chinez. De pildă, despre fețele care trebuie scanate la conectarea pe internet. Partidul Comunist vrea ca oricare dintre locuitorii țării să poată fi identificat și localizat în trei secunde, dacă este nevoie.

Cu alte cuvinte, mărturiile care se scurg în aceste zile din China, pe fondul isteriei care a cuprins Partidul din cauza PR-ului prost făcut de coronavirus, vorbesc despre toate tarele „Visului chinez” al lui Xi Jinping:

• sălbăticia controlului high-tech exercitat asupra populației
• cronicizarea dezumanizării la nivelul elitei conducătoare
• limitele controlului de partid asupra circulației informațiilor (din moment ce ele se scurg într-o veselie în presa internațională)
• limitele țesutului instituțional

Pe scurt, ele vorbesc despre prezența mai conturată ca oricând a virusului maoist în mentalitatea unei elite politice care a sperat că va putea păcăli la infinit vigilența opiniei publice interne și internaționale dacă-și permite să plătească cele mai scumpe tehnici de PR-glossy.

Din perspectiva imaginii externe, probabil că palma cea mai usturătoare pe care leadership-ul de la Beijing o primește în contextul epidemiei izbucnite în Wuhan, este comparația cu mizeria făcută de sovietici după explozia centralei nucleare de la Cernobîl.

Reflexul autorităților comuniste de la Moscova a fost, atunci, identic cu cel al autorităților comuniste de la Beijing, în prezent: mușamalizarea. Ca și atunci, însă, anvergura obiectivă a problemei a depășit posibilitățile subiective ale propagandei.

În primă fază, unul dintre medicii care a depistat printre primii noul virus ucigaș din China a fost redus la tăcere de poliție.

Între timp, înțelegând cu ce se joacă, liderii de la Beijing au început să închidă orașe și să vâneze oameni.

Dacă ne este dificil să anticipăm cum și când se va termina povestea epidemiei cu coronavirus, este deja limpede ce se va întâmpla după: sume colosale de bani și ofensive diplomatice probabil fără precedent vor fi puse la treabă pentru a îndrepta imaginea șifonată a „măreței” Chine, în plan extern.

Va fi interesant de urmărit pe ce canale se va acționa „corespunzător” și la noi, în România.

Rădăcinile „pasiunii” chineze din politica românească. Axa Beijing-București-Belgrad. Securitatea a implorat să fie salvat Ceaușescu