80 de ani de la ultimatumul transmis României de către Uniunea Sovietică. Drama românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord

În urmă cu exact 80 de ani, la sfârşitul lui iunie 1940, România era sfâşiată de Stalin cu acceptul lui Hitler. Consecinţele acestui rapt teritorial săvârşit în vremuri foarte tulburi se resimt şi astăzi. 

La 26 iunie 1940, în jurul orei 22.00, România Mare intra sub asaltul dictatorului comunist Iosif Visarionovici Stalin. Chemat la sediul Ministerului sovietic de Externe, ministrul plenipotenţiar român la Moscova Gheorghe Davidescu se trezea în mână cu o notă ultimativă privind „întoarcerea” Basarabiei şi „transmiterea” Bucovinei de Nord către URSS până la 28 iunie. URSS acţiona în acest fel încurajată de un protocol adiţional secret semnat cu zece luni mai devreme, la 23 august 1939, la Moscova, de către comisarul său pentru Afaceri Externe Viaceslav Molotov şi şeful diplomaţiei Germaniei naziste Joachim von Ribbentrop ca prelungire a unui pact de neagresiune. La punctul trei al respectivului protocol, partea sovietică îşi sublinia „interesul” pentru Basarabia, iar partea germană îşi declara „totalul dezinteres” faţă de ce acest teritoriu. Interesul faţă de Bucovina de Nord a fost manifestat de conducerea URSS cu trei zile înainte de ultimatum, prin informarea ambasadorului german la Moscova, contele von der Schulenburg. Liderul nazist Adolf Hitler l-a îngăduit, cu toate că a primit vestea profund nemulţumit. Astfel, Bucureştiul era pus într-o situaţie dramatică de alegere, sugerată cu aproape trei luni mai devreme de către Molotov, care vorbise la 29 martie în Sovietul Suprem al URSS despre o aşa-zisă „chestiune litigioasă nerezolvată”.

Ultimatumul a picat într-un moment foarte delicat pentru România, condusă pe atunci de regele Carol al II-lea. În afară de complicitatea dintre Stalin şi Hitler care lovea pe la spate, statul român se mai confrunta cu cereri revizioniste din Ungaria şi Bulgaria, trecea prin tensiuni pe plan intern şi rămânea fără garanţia franco-britanică pe fondul înaintării trupelor naziste. În ajunul ultimatumului, Franţa capitula în faţa lui Hitler, iar cele trei ţări baltice se aflau deja sub controlul total al lui Stalin. În acelaşi timp, URSS se deda unor acte de intimidare la graniţa estică a României, mobilizând trupe, provocând incidente între grăniceri la Nistru şi operând chiar şi o agresiune aeriană. La 23 iunie, 23 de avioane sovietice au încălcat spaţiul aerian românesc ajungând intenţionat până deasupra Chişinăului.

Practic, URSS profita de o serie de factori, precum puterea sa militară, haosul din Vest cauzat de război şi acordul său secret cu Germania nazistă, pentru a pune stăpânire pe două teritorii cu un trecut zbuciumat tocmai din cauza intereselor ruseşti. În 1812, Basarabia fusese smulsă din Principatul Moldovei de către ruşi în acord cu otomanii, un rapt teritorial care avea să fie corectat prin Marea Unire din 1918.

Sfâşierea României

Ultimatumul din seara zilei de 26 iunie 1940 a fost discutat în două şedinţe ale Consiliului de Coroană, întrunit de urgenţă. În timp ce Bucureştiul tergiversa şi căuta răspunsuri la Berlin şi Roma, Moscova presa cu ameninţări şi îşi reitera solicitările. Într-un final, în noaptea de 27 spre 28 iunie, Consiliul de Coroană a decis – cu 20 de voturi pentru, o abţinere şi şase voturi împotrivă – evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord pentru a nu expune ţara riscului dispariţiei. Cei şase care s-au împotrivit retragerii indiferent de consecinţe sunt Ernest Urdăreanu, Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Ştefan Ciobanu, Traian Pop şi Victor Iamandi.

La 28 iunie, în jurul orei 09.00, Marele Stat Major al Armatei Române anunţa evacuarea trupelor sale şi a administraţiei pe malul drept al Prutului. Tot atunci, sovieticii se năpusteau peste Nistru continuându-şi provocările la adresa soldaţilor români, în unele cazuri cu ajutorul minorităţilor. Peste 200.000 de persoane s-au refugiat din calea urgiei.

La 3 iulie, Prutul devenea graniţă fizică pentru România, care pierdea un teritoriu de aproape 51.000 de kilometri pătraţi şi peste 3,9 milioane de locuitori. Pe lângă Basarabia şi Bucovina de Nord, România era deposedată şi de Ţinutul Herţei, care nu era menţionat în ultimatum.

„În această săptămână, avioane ruseşti au început să facă zboruri de recunoaştere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deşi armata română a simulat rezistenţa pentru a se lua act, nu are nicio şansă să oprească ruşii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretenţiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România şi-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuieşte”, scria la 1 iulie publicaţia americană „Time”.

„Mi-e ruşine de mine însumi”, a notat Carol al II-lea în jurnalul său după noaptea din 27 spre 28 iunie.

Participant la Consiliul de Coroană, Constantin Argetoianu a încercat să explice de ce a votat pentru retragere, care a avut loc fără niciun glonţ românesc: „Situaţia noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiţii se putea prezenta pentru noi războiul? În ce priveşte puterea noastră, eram chemaţi să luptăm spre răsărit cu forţe covârşitoare faţă de ale noastre, fără să avem în spate siguranţă de linişte absolută pe celelalte graniţe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”.

Pierderile teritoriale din 26 iunie – 3 iulie au bulversat ţara. La 4 iulie, Gheorghe Tătărescu, care votase pentru cedare, pleca din fruntea Guvernului şi lăsa postul lui Ion Gigurtu, care la rândul său se exprimase pentru o retragere văzută atunci ca fiind temporară.

„Dorinţa Germaniei se îndeplinise. Ultimatumul sovietic îi aruncase România în braţe”, comentează acest episod tragic Grigore Gafencu, ultimul ministru de Externe al României Mari.

În două luni de guvernare, Ion Gigurtu a îndreptat România spre Axa Berlin-Roma chiar şi cu preţul altor pierderi teritoriale uriaşe: 43.492 de kilometri pătraţi din Transilvania, prin Dictatul de la Viena (30 august), şi Cadrilaterul, prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie), ambele acte fiind impuse de Hitler.

Astfel, în vara anului 1940, România rămânea fără 33% din teritoriu şi aproape şapte milioane de locuitori în faţa Uniunii Sovietice, Ungariei horthyste şi Bulgariei.

„Nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă”

Sub presiunea furiei născute din aceste eşecuri, Carol al II-lea a lăsat la 6 septembrie coroana fiului său Mihai, în vârstă de 18 ani atunci, şi a ieşit din ţară cu trenul sub rafalele unor legionari.

Omul îmbinării tuturor speranţelor, mareşalul Ion Antonescu devenea prim-ministru „cu puteri depline”. Mareşalul a înclinat definitiv România sfârtecată spre Germania nazistă. La 22 iunie 1941, a dat ordin pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în cadrul războiului „sfânt, anticomunist, drept şi naţional”, devenit posibil după ruperea cârdăşiei dintre Hitler şi Stalin. La celebrul îndemn „Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!”, cele două teritorii româneşti au fost eliberate de sovietici în mai puţin de o lună.

O luptă care ar fi trebuit să aibă loc cu un an mai devreme, în opinia lui Neagu Djuvara. „Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva ruşilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. (…) Pierdeam războiul în opt zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar germanii ar fi intrat în ţara noastră, pentru că n-ar fi admis – e un calcul pe care îl puteau face şi oamenii politici de atunci – să-i lase pe ruşi să pună mâna pe petrolul de la Ploieşti, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. (…) Dacă noi îi lăsam pe germani să ne ocupe restul ţării, am fi avut exact aceeaşi situaţie ca Polonia, adică în tot timpul războiului am fi fost ocupaţi de cele două mari puteri agresoare, dar rămâneam cu onoarea nepătată”, scrie reputatul istoric în „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”.

Pământul se mişca de durere

Odată intraţi în estul şi nordul Moldovei istorice, sovieticii s-au dedat unor atrocităţi de neimaginat, pe care de altfel le-au reluat în 1944, pe fondul retragerii lui Hitler în faţa lui Stalin.

Sub comunişti, procesul rus de desprindere a Basarabiei de arealul românesc s-a intensificat, cu acte mult mai grave decât pe vremea ocupaţiei ţariste (1812-1918). Prezentându-se drept „eliberatori” de sub „jugul românesc”, sovieticii se comportau în realitate ca ocupanţi. Sovietizarea a fost sinonimă distrugerii elementului majoritar românesc prin acţiuni combinate de teroare – arestări arbitrare, condamnări şi execuţii politice, dispariţii fără urmă, jafuri şi violuri, transfer de populaţie şi deportări etc. -, manipulare/propagandă şi instituire a noii ordini – confiscări de proprietăţi, rearanjări teritoriale etc. Sute de mii de autohtoni au devenit victime directe ale acestor practici represive, fiind fie torturaţi, fie închişi, fie ucişi, fie deportaţi în Siberia (peste 20.000 în primul val, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941). În rest, toţi ceilalţi au fost supuşi abuzurilor, cu excepţia colaboratorilor regimului, al căror statut era, de fapt, destul de nesigur.

Masacrul de la Fântâna Albă este unul dintre multele episoade crunte ale acestui calvar. La 1 aprilie 1941, între 2.000 şi 4.000 de români s-au îndreptat spre noua graniţă pentru a scăpa de sovietici fără să fi ştiut că aceştia din urmă îi ademenise acolo printr-un zvon cu privire la permiterea trecerii spre România doar pentru a pedepsi aşa-zisele „elemente trădătoare”. Martorii la eveniment au vorbit despre un număr mare de victime, unele executate direct, altele îngropate de vii sau torturate de către poliţia secretă sovietică. Pâmântul, spun ei, pur şi simplu se mişca de durere.

Asmuţirea unora împotriva altora în scopul dezbinării şi ştergerea identităţii sunt vizibile şi astăzi, mai ales în peisajul politic uşor coruptibil şi plin de mancurţi al Republicii Moldova.

Dar cea mai vizibilă consecinţă rămâne artificiul lui Stalin din 2 august 1940, când partea de sud a Basarabiei şi o parte din nordul ei au fost alipite Ucrainei sovietice, împreună cu Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, iar restul Basarabiei şi o parte din RSSA Moldovenească (entitatea creată în 1924 pe malul stâng al Nistrului pentru a destabiliza România) au constituit Moldova sovietică, devenită între timp stat independent cu un orizont neclar. SURSA: Adevărul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here