Mercenarii din Orientul Milociu, recrutați de Putin, pot săpa și groapa Rusiei

Operațiunea specială hitleristă a lui Putin, în Ucraina, a expus atâtea unghere lugubre ale Rusiei de ieri și de azi și a perspectivelor pe care țara le are, indiferent dacă pică rapid sau lent actualul regim, încât literatura horror tinde să pară o colecție de show-uri de stand-up comedy. În precedentul text, am abordat invazia din perspectiva gulagului în care a fost trimisă morala de către o coabitare nefirească între ortodoxia rusă și statul rus, de către o toleranță complice a lumii ortodoxe față de ortodoxia rusă, fecioară cu păcat, sedusă de fiorul putinist.

În rândurile care urmează, centrul de greutate se mută; nu doar pe un alt episod de evacuare a moralei, ci și pe deschiderea unei alte cutii a Pandorei. Mersul prost al invaziei ruse – din perspectiva obiectivelor militare și de propagandă ale Moscovei, ca și sub aspectul așteptărilor și temerilor nutrite anterior de numeroși analiști – l-au împins pe Vladimir Putin nu doar la picioarele lui Xi Jinping, ci și în brațele tentaculare ale fenomenului jihadist.

Problema morală ține de contrastul abject dintre decizia Rusiei de a importa mercenari din Orientul Mijlociu, pentru frontul din Ucraina, și promovarea, în ultimii ani, a așa-ziselor „valori tradiționale” și a ideii că Moscova apără creștinătatea, de către un președinte Putin în realitate nedus la biserică și un patriarh Kirill cu mai multă vechime în muncă la Lubianka decât la altar. Primele trei săptămâni de agresiune armată rusă împotriva ucrainenilor a făcut deja suficiente pentru a submina războiul culturalo-religios, dus de Kremlin de mai mult de un deceniu. Prin urmare, ne putem permite a considera minoră această dimensiune, cea morală deci, a recursului Moscovei la luptători sirieni și din alte țări musulmane.

Adevărata bubă crește pe dimensiunea cealaltă: a securității. A securității Federației Ruse, a siguranței Europei, în ansamblu.

În faza asta, importul de mercenari non-ruși, dedus din modul în care discută Moscova public despre el, ar fi de ordinul zecilor de mii de inși; aparent, numai sirieni, dar în fazele imediat următoare sunt șanse și ca mărimea să fie redefinită, și ca țările-„ferme” din care se vor aduce noi tranșe de carne de tun să fie variate și groaznic de problematice, din perspectiva lipiciului la jihadism.

La cum luptă ucrainenii și la ce sprijin le poate oferi Vestul (sprijin pe care occidentalii sunt azi extrem de motivat să-l pună la bătaie), una dintre problemele constante ale generalilor lui Putin va fi foamea neostoită de oameni. Deja, evaluări din zone militare credibile sugerează că poate fi o chestiune de zile până când armata rusă nu va mai avea suficiente forțe în teren care să susțină atacurile împotriva marilor orașe ucrainene, cel puțin nu la amploarea și sălbăticia ordonate, din frustrare și panică, de către Kremlin; la amploarea și sălbăticia impuse, totodată, de următorii factori obiectivi:

• Toate trupele ruse, concentrate în ultimele luni la granițele Ucrainei, au fost deja, într-o formă sau alta, desfășurate pe teritoriul ucrainean.
• Pentru orice eventualitate, rușii mai au de păzit și alte flancuri împotriva unor potențiale atacuri externe, nu doar de luptat în Ucraina; așadar, Moscova nu-și poate permite introducerea pe acest din urmă front a tuturor trupelor și a întregii tehnici militare de care dispune (cu atât mai mult cu cât mersul invaziei a dezvăluit că există lipsuri și lacune).
• Superioritatea aeriană nu a fost nici până acum atinsă de către Rusia, în Ucraina, deci resursa terestră e consumată la o rată nenatural de mare, deja nesustenabilă.
• De partea Rusiei, nivelul pierderilor de vieți omenești, prizonieri și mutilați de război bate deja recorduri de neimaginat și înmagazinează un pericol politic imposibil de ignorat de către Moscova, pe măsură ce sicriele de zinc ajung în bătătura familiilor de soldați căzuți. Prin urmare, unul dintre avantajele prezentate de injecția de mercenari non-ruși, aduși din islam, se pliază tocmai pe linia asta: mai reduce numărul de militari ruși măcelăriți, implicit și disconfortul în creștere, pentru Moscova, al relației dintre autorități și familiile celor decedați.

Prin urmare, adevărul negru pentru Armata Roșie este că, da, va fi nevoie de tot mai multe brațe armate în lupta cu ucrainenii, însă rezervorul intern și-a atins deja limitele. Iar problema uriașă de securitate, pe care o creează această urgență a rușilor, ține de potențialul reinflamării graduale a spiritului jihadist, pe teritoriul Rusiei, tangențial și în restul spațiului Europei.

Sunt încă proaspete în mintea tuturor iadul jihadist prin care a trecut Irakul, masacrul din Siria, cu versiuni jihadiste 2.0, războaiele prin proxy, între puterile regionale, dar și sectare, din Libia și Yemen, cu tot ceea ce au implicat ele pe orizontală: atentate în Europa, valuri de migranți, care au zdruncinat coeziunea statelor membre UE și au influențat dinamici de politică internă în state dintre cele mai solide. Desigur, dintr-un anumit unghi, pentru Vladimir Putin spectrul pe orizontală al încorporării în rândurile armatei sale de luptători din Orientul Mijlociu poate fi chiar interesant: mai introduce o variabilă-bombă în ecuația complicată a relațiilor dintre europeni, mai injectează un cheag de sânge în inima stabilității Europei. La ora asta – ați văzut cu câtă seninătate îi arată lumii pisica nucleară – Kremlinul pare în stare să transforme absolut orice în armă neconvențională.

Însă dacă pericolul recrutării de mercenari din Orientul Mijlociu nu poate fi ignorat de către autoritățile și populațiile din Europa și America de Nord, nici rușii nu ar avea mai multe motive să doarmă liniștiți atunci când dictatorul lor îi aruncă pe acest drum cu bifurcații extreme. Căci Federația Rusă însăși, așa cum am mai scris în ultimele săptămâni, numai unitate de monolit și pacient imun la virusul segregării nu este. Așa cum armata sa păruse imbatabilă în fața unei armate teoretic net inferioare și a unui popor de câteva ori mai mic, la fel și țara poate să pară zmeu și sfârșească de nerecunoscut – bucăți din el.

Jihadismul e destul de bine înfipt în țeasta imaginarului colectiv al rușilor și a fost constant bățul din dosul preocupărilor din ultimele decenii ale conducătorilor ei – de la președinte, la șefii serviciilor secrete, până la generalii de armată.

Cu siguranță că rușii de rând nu au uitat faptul că generații de recruți au fost duse la războaie sângeroase, în care tineri ruși și-au lăsat ciolanele. Își amintesc fără îndoială că și-au văzut concetățeni pierind în ori scăpând din atentate sângeroase. N-ar fi avut cum să dea uitării faptul că au existat situații în care nici măcar copiii de grădiniță și școală primară nu le-au fost cruțați. Că până și văduvele separatiștilor musulmani au aruncat în aer civili, după ce bărbații lor însetați de sânge și de ură pe Moscova fuseseră lichidați în operațiuni speciale de momentan succes, dar fără impact real pe termen lung.

Acum, președintele rușilor, cheamă la oaste cete de mercenari din Orientul Mijlociu. Pe lângă faptul că, astfel, Putin va spori tributul de sânge și va urca până la cer nivelul de sălbăticie în conflictul din Ucraina, va insufla, prin gestul său, o nouă rațiune de a fi unor fantome odioase. Fantome care, atunci când li se oferă cea mai mică șansă, se pot replia înspăimântător de iute. Fantome care cu un ochi privesc la zecile de virgine care-i așteaptă în Raiul de jucărie, promis de imami-măcelari, iar cu altul la harta asta neverosimil de mare a Rusiei de azi (din punct de vedere politic, ori „sfânt”). Iar pentru ele, pentru aceste fantome, harta de azi a Federației Ruse e totodată și una cu privire la care sunt sigure că este insuficient de rezilientă în fața unei lupte de uzură, poate cu pauze de la ostilități aparent interminabile, dar luptă care, din perspectiva lor, e asumat oarecum atavic că se va duce pe termen foarte lung.

Mă voi apropia de încheiere, așadar, cu un pariu:

• Introducerea în luptă, de către Putin, a mercenarilor din Orientul Mijlociu va impulsiona Vestul la unele intervenții în teatrul ucrainean care poate fuseseră de neimaginat până mai ieri, dar justificate de faptul că asemenea escaladare instalează o nouă bornă de amenințări pentru pacea și stabilitatea pe continent. Altfel spus, efectul are toate riscurile, pentru Kremlin, să fie mai ales de bumerang.
• Introducerea în luptă, de către Putin, a mercenarilor din Orientul Mijlociu poate fi, pe termen mediu, declanșatorul unor procese complicate și dificil de gestionat de către Moscova, din perspectiva integrității teritoriale a Federației Ruse (scenariul maximalist) și a stabilității regimului putinist (scenariul minimalist).

Și voi „boteza” finalul acestui text cu trimiterea spre o analiză din februarie 2016, publicată de Georgetown Journal of International Affairs. Ea pune în lumină problema separatismului cu rădăcini islamiste, pe care, în realitate, Rusia nu a rezolvat-o niciodată și care planează asupra sa ca o amenințare, indiferent din ce unghi e privită: al integrității teritoriale propriu-zise a Federației Ruse, ori al trăiniciei influenței Moscovei în vecinătatea apropiată din Asia Centrală.

Câteva pasaje esențiale, mai jos:

• << (…) Puțini fac, însă, referire la legăturile dintre Siria și Caucazul de Nord și spațiul sovietic mai larg, ca factori care au motivat intervenția Moscovei. Și totuși, legăturile dintre aceste două cazuri sunt numeroase: jihadiștii din „Emiratul Caucazului” – un grup afiliat Al Qaeda – au fost activi în conflictul sirian încă din primele etape. Peste 4.000 de militanți ISIS sunt de origine rusă sau, mai exact, de origine ex-sovietică. Acest contingent îi include pe unii dintre cei mai importanți agenți din cadrul grupării teroriste, inclusiv Abu Omar Al-Shishani, un comandant de teren cu rădăcini georgiano-cecene.
• Totuși, dincolo de aceste conexiuni evidente, strategiile ruse în ambele cazuri prezintă paralele de rău augur și importante: în ciuda naturii interne a conflictelor din Caucaz și a contextului puternic internaționalizat din Siria, Kremlinul și-a propus, în ambele cazuri, să marginalizeze oponenții moderați în eforturile sale de a se ocupa de insurgență. Scopul a fost acela de a crea „fait accomplis”, prin care lumea ar fi astfel pusă să aleagă între actorii acceptabili din perspectiva Kremlinului și rămășițele radicalizate – și, prin urmare, neplăcute – ale opoziției.
• Implicarea Rusiei în Siria a venit la trei luni după ce ISIS anunțase existența Wilayat Qawqaz, o provincie din Caucazul de Nord. De fapt, în aprilie 2015, ministrul de externe al Rusiei a descris gruparea teroristă drept „cea mai mare amenințare de securitate” a Rusiei, când a devenit evident că un număr tot mai mare de grupuri jihadiste caucaziene își transferau loialitatea către ISIS, într-un moment în care grupul își extinde operațiunile în Afganistan. Asta era incomod de aproape de Asia Centrală post-sovietică, unde, încă din anii 1990, trupele ruse au trebuit să sprijine guvernul secular din Tadjikistan împotriva unei rebeliuni islamiste.
• Mulți comentatori resping ca propagandă afirmațiile Moscovei, potrivit cărora intervenția sa este „îndreptată împotriva Statului Islamic”, o tratează drept perdea de fum pentru sprijinul acordat regimului Assad. După cum se subliniază, în mod corect, majoritatea bombardamentelor rusești s-au concentrat pe forțele care formează opoziția moderată din Siria sau pe alte grupuri jihadiste mai puțin radicale, mai degrabă decât pe Statul Islamic însuși. Grupurile de opoziție siriene au acuzat ele însele Rusia, cu furie, că oferă în mod eficient acoperire aeriană pentru regim, respingând rapoartele recente despre raiduri aeriene în sprijinul armatei siriene libere sau opoziției moderate, drept „propagandă” și „minciuni”.
• Fără îndoială, Moscova a exploatat prezența unui grup jihadist deosebit de virulent pentru obiectivul geopolitic, propagandistic, mai larg, de a salva regimul Assad. Dar o respingere completă a motivelor anti-ISIS ale Rusiei riscă să subestimeze teama autentică a Kremlinului față de ideologia jihadistă ca o amenințare la adresa securității naționale a Rusiei. Pentru Moscova, violența jihadistă este o amenințare mult mai directă și mai acută la adresa statului decât este pentru statele occidentale. Obiectivele islamiștilor radicali în Occident sunt largi și îndepărtate, încadrându-se într-o narațiune generală a luptei civilizaționale. Obiectivele islamiștilor sunt însă mult mai concrete în Caucazul de Nord, unde o formă de separatism din ce în ce mai radical islamistă a contestat stăpânirea Rusiei, în ultimele două decenii. >>

În cimitirul Ucraina, umbre grele și firave lumini pentru ortodoxie