A fost o campanie electorală cum nu am mai văzut! Avem toate motivele să fim fericiți!

Există consens în România. Toată lumea este de acord că a fost o campanie electorală anostă, lipsită de nerv, de tensiune, de dezbateri profunde și angajante. Mai mult, de la foști și actuali jurnaliști de casă ai unor infractori la cei mai vocali apărători ai democrației, statului de drept și justiției, toți afirmă într-un glas că există un singur vinovat pentru această situație: Klaus Iohannis.

Despre prima categorie de comentatori, o singură observație. Este un semn extraordinar de bun pentru România că au rămas fără un candidat cu șanse în slujba căruia să-și pună talentele propagandistice. Lamentările lor că alegerile sunt fără miză, deoarece Iohannis va fi oricum impus președinte de conspirația ”statului paralel” și a ”coloniștilor” americani, sunt cea mai bună confirmare că au apus vremurile în care jocurile politice erau făcute de angajatorii lor, Voiculescu, Vântu, Patriciu și alții.

A doua categorie de comentatori, de bună credință, are parțial dreptate. A fost o campanie lipsită de tensiunea din anii trecuți, dar nu din motivul pe care îl invocă. De aceea, lamentările sunt un pic exagerate. În plus, în ultima lună am aflat tot ce trebuie despre principalii candidați pentru a vota în cunoștință de cauză.

Ce a făcut din alegerile prezidențiale trecute confruntări paroxistice? Riscul mare ca victoria unora dintre candidați să ducă România într-o fundătură și mai mare decât cea în care se afla oricum (1996, 2000); riscul mare să rateze o imensă oportunitate, cum a fost aderarea la UE (2004); riscul și mai mare să întoarcă România în timp și să pierdem progresele făcute (2009, 2014). Frica de un dezastru colosal, care ne-ar fi făcut pe mulți dintre noi să ne luăm lumea în cap, a făcut din alegerile trecute o confruntare ”pe viață și pe moarte.”

Suntem azi într-o astfel de situație? Nu. Câtă vreme Viorica Dăncilă și Mircea Diaconu nu au nicio șansă reală să ajungă la Cotroceni, este cât se poate de evident că, în afară de Klaus Iohannis, doar Dan Barna mai poate câștiga alegerile prezidențiale. Care sunt riscurile pentru România în cazul în care Iohannis primește un nou mandat, sau Barna ajunge șeful statului?

Aproape egale cu zero dacă le comparăm cu riscurile ca Iliescu să fi rămas președinte în 1996, când țara era pe marginea prăpastiei, la un pas de a fi declarată în incapacitate de plată. Sau cu riscul (sigur, pur ipotetic) ca Vadim Tudor să ajungă să-și țină promisiunea de a organiza execuții pe stadioane. Sau cu riscul imens ca Adrian Năstase și camarila sa mafiotă să pună mâna pe toate pârghiile puterii și să blocheze aderarea României la UE. Sau cu riscul ca Geoană, odată ajuns la Cotroceni, să predea clanului Vanghelie – Voicu cârma guvernării și a justiției. Sau cu riscul ca Ponta să scoată România, de facto, din parteneriatele strategice cu Vestul și să ne orienteze spre China.

De aceea lipsește dramatismul acestor alegeri. Este rău? Evident, nu! Nu pentru oamenii cinstiți și care vor binele acestei țări. Este îngrozitor pentru cei care nu știu să acumuleze bogăție decât jefuind avuția publică și pentru servitorii lor, din presă, din justiție, din politică și din subsolurile putrede ale instituțiilor de stat. Pentru că au rămas fără un candidat care să le reprezinte interesele. Pentru că nu e în nimeni în cursă, cu șanse, de la care să spere că, odată ajuns la Cotroceni, îi va umple de bani.

După 30 de ani, ne aflăm, în sfârșit, în fața unor alegeri prezidențiale lipsite de perspectiva terifiantă a unei posibile întoarceri înapoi la cele mai negre vremuri ale României. După 30 de ani, nu mai există riscul ca la Cotroceni să ajungă un reprezentant al castei care a ținut România prizonieră în subdezvoltare. Nu este puțin lucru, în condițiile în care am fost la un pas ca aceste alegeri să aibă loc în 2017, după ce Iohannis ar fi fost suspendat, cu Dragnea candidat din partea PSD, într-o Românie îngenunchiată de mafie. Ați uitat?!

Și atunci, de unde vine acest aer de deznădejde care răzbate până și din comentariile unor jurnaliști onești? Din faptul că președintele Klaus Iohannis i-a refuzat lui Dan Barna șansa de a străluci într-o confruntare directă, televizată, care să-i garanteze intrarea în turul doi.

Sigur, nu asta e formula pe care o folosesc cei extrem de supărați de refuzul președintelui. Ei vorbesc de încălcarea gravă a unui principiu democratic. Acela că și un președinte în funcție trebuie să se poarte ca orice alt candidat, atunci când vrea să fie reales. Trebuie să accepte să coboare din nou în ring și să se confrunte cu cei care vor să-i ia locul. Și au dreptate.

La fel de adevărat, însă, este că această decizie a lui  Klaus Iohannis nu îi privează pe alegători de nimic. Indiferent cât de aprinse și de intense ar fi și zece dezbateri electorale, ele nu pot fi mai relevante pentru cetățeni decât miile de declarații, gesturi, fapte, alegeri pe care președintele le-a făcut timp de cinci ani, în vremuri liniștite sau de criză maximă. De aceea, criticile aduse lui Klaus Iohannis sunt, principial, îndreptățite. Dar intensitatea lor și sentimentul pe care îl induc, că suntem în fața unei lovituri în inima democrației, sunt exagerate. De ce? 

Refuzul de a-i da o șansă lui Barna să-i adreseze întrebările cu care acesta speră să-l facă șah mat nu este o surpriză. Știm de aproape cinci ani că Iohannis nu se simte confortabil în dezbateri față în față și că face tot ce poate ca să le evite. Este principalul motiv pentru care a dat foarte puține interviuri. Absența de la dezbateri electorale în această campanie nu este un tertip scos din mânecă acum, ca să răspundă unei amenințări punctuale. Face parte din tiparul său comportamental.

E un punct slab? Evident. Dar cât de mult contează în evaluarea performanței sale ca președinte? Aici, este treaba fiecăruia să judece. Iar mâine o să avem și un prim rezultat al evaluării cetățenilor.

După cum spuneam la începutul editorialului, campania electorală, așa lipsită de nerv și dezbateri angajante cum a fost, ne-a spus totuși destule despre fiecare candidat. Inclusiv despre Dan Barna.

De exemplu: ce face liderul USR când se confruntă cu un obstacol. Și încă unul care putea fi anticipat încă de când s-a decis să candideze! Despre ce obstacol vrobesc? Despre refuzul președintelui de a intra într-o dezbatere cu el. Nici el, nici echipa lui (cei care ar ajunge la butoanele țării dacă Barna ar ieși președinte) nu au dovedit mari resurse de forță și de creativitate pentru a depăși sau a ocoli un impediment relativ modest.

Barna spera ca în mult visata și dorita confruntare față în față cu Iohannis, transmisă la oră de hiper audiență, urmărită cu sufletul la gură de toată suflarea românească, să-l întrebe ceva de magnitudinea unui ”Domnul Iliescu, credeți în Dumnezeu?” Sau ”Domnule Geoană, ați fost aseară la Vântu?”

Sau măcar să-i ofere prilejul unei declarații de o forță colosală, de tipul ”Ce blestem pe țara asta să aibe de ales între doi foști comuniști ca noi!” Și ăsta să fie momentul crucial, apogeul campaniei prezidențiale 2019, după care lumea ar fi dat năvală la urne ca să-l voteze, ar intra în turul doi și în final l-ar învinge pe Iohannis.

OK, Iohannis i-a refuzat acest moment grandios, de triumf absolut. Nici măcar nu a ajuns să intre în ringul în care, precum Rocky, ar fi trebuit să îl culce pe Apollo Iohannis cu un upercut năucitor. Dar câtă vreme, repet, refuzul președintelui de a intra în confruntări directe în turul întâi era previzibil, chiar nu a avut un plan B? Și dacă nu a avut, de ce nu a încropit unul? La ce mă refer, concret:

Ce întrebări devastatoare se pregătea Barna să-i pună lui Iohannis în memorabila confruntare care ar fi trebuit să-i garanteze intrarea în turul doi? Două sunt, probabil, acestea: ”De ce ați dat-o afară pe Laura Codruța Kovesi de la șefia DNA?” și ”De ce nu ați refuzat numirea Vioricăi Dăncilă ca premier”. Posibil și o a treia: ”Nu credeți că era mai bine să vă asumați riscul suspendării decât să renunțați la omul simbol al luptei anticorupție sau să numiți un premier catastrofal, care, știm azi, a produs daune colosale României prin neprofesionalismul și reaua sa credință?”

Faptul că Iohannis a refuzat să-i ofere ocazia de a-i pune direct aceste întrebări pentru ca milioane de oameni să vadă cu ochii lor, speră Barna, cum transpiră și se bâlbâie în căutarea unor răspunsuri convingătoare nu trebuia să însemne pentru liderul USR abandonarea acestor teme de dezbatere. Și cu toate acestea, exact asta s-a întâmplat.

A avut numeroase întâlniri electorale, are la dispoziție enorm de multe platforme online care îi difuzează mesajele, sunt foarte mulți jurnaliști care îl susțin și cu toate astea nu a folosit canale sale de comunicare pentru a pune pe tapet temele care îi convin și pe care le consideră puncte vulnerabile pentru președinte.

De ce nu a vorbit zi de zi despre imperativul reluării luptei anticorupție, dacă este sincer convins că România are nevoie de asta și că Iohannis nu a făcut tot ce a putut pentru a proteja justiția de atacurile PSD? De ce nu a vorbit zi de zi despre ce ar face el ca președinte, concret, pentru a debloca DNA? De ce nu a forat în detaliile demiterii Laurei Codruța Kovesi dacă este sigur că Iohannis avea cum să evite acest gest?

De ce nu a vorbit zi de zi despre contextul numirii Vioricăi Dăncilă? De ce nu a vorbit zi de zi despre ce ar face el, concret, dacă s-ar afla într-o situație similară cu cea în care s-a găsit președintele, de mai multe ori, în ultimii trei ani? De ce nu a vorbit despre ce ar face el în legătură cu acțiunile nocive ale Curții Constituționale?

Nu ne-a spus ce ar face dacă s-ar confrunta cu riscul unei suspendări. Nu ne-a spus ce ar face, dacă ar fi suspendat, pentru a împiedica forțele politice anti-democratice să preia rapid controlul statului. Nu ne-a spus cum va reuși să depășească cel mai mare obstacol care stă în fața oricărui președinte al României și anume absența pârghiilor legale de a interveni în chestiunile vitale ale țării, dar care se află sub autoritatea Executivului.

Ca să aflăm ce crede Dan Barna că a greșit Klaus Iohannis și cum ar fi procedat ca să evite situațiile critice din ultimii trei ani, sau ca să le aplaneze, nu era nevoie, neapărat, de o confruntare televizată între cei doi. O astfel de dezbatere ar fi trebuit să fie concluzia finală. Apogeul. Cireașa de pe tort. Bomboana de pe colivă. Dar chiar și în absența ei, Dan Barna ar fi putut să profite de cele câteva luni de zile pe care le-a avut la dispoziție ca să pledeze convingător în favoarea propriilor sale viziuni și metode de proteja România de atacurile forțelor retrograde și de a-i asigura progresul.

De ce nu a făcut-o? Chiar nu am un răspuns. Însă, în mod cert, nimeni nu l-a împiedicat să-și etaleze atuurile în fața alegătorilor. Și să fi încercat cineva, nu ar fi avut cum. După cum au observat chiar și unii dintre cei care dau vina pe Iohannis pentru lipsa de nerv a campaniei electorale, Dan Barna a refuzat să îl critice pe președinte, în timp ce USR a fost preocupat mai degrabă să tranșeze disputele interne privind candidații la alegerile locale. Și atunci, ce sperau de fapt de la marea, fenomenala, istorica dezbatere electorală refuzată de ”împăratul” Iohannis?

Nimic. Nu sperau nimic. A fost o scuză destul de jenantă pentru a-și masca lipsa de apetit sau de angajament în această campanie. Știu că pe mulți oameni onești din USR îi va durea acest diagnostic, așa cum i-a durut și când scriam, în vara lui 2016, că Dacian Cioloș, premier, în plină glorie, se îndreaptă spre un mare eșec. Dar este suficient să se uite la prestația lui Teodor Paleologu din ultima lună ca să înțeleagă despre ce vorbesc.

În loc ca Dan Barna să fie marea surpriză a acestor alegeri, ca liderul lor să crească fulminant și să dea peste cap toate previziunile, să nu existe niciun dubiu că o va depăși lejer pe Viorica Dăncilă, Teodor Paleologu este văzut de foarte mulți alegători de dreapta ca omul care a performat peste așteptări.

Va mai avea șansa Dan Barna să își revanșa pentru tot ce nu a făcut în această campanie electorală? Vom afla duminică. Deocamdată, să ne reamintim de ce trebuie să fim bucuroși. După 30 de ani, ne aflăm, în sfârșit, în fața unor alegeri prezidențiale lipsite de perspectiva terifiantă a unei posibile întoarceri înapoi la cele mai negre vremuri ale României. După 30 de ani, nu mai există riscul ca la Cotroceni să ajungă un reprezentant al castei care a ținut România prizonieră în subdezvoltare.