Belarus: Culorile terorii și daltonismul UE. Cum a ajuns o mamă cu doi copii, neinteresată de politică, să preia flacăra revoltei

Sursa: Twitter/UN Human Rights

Care sunt perspectivele Belarusului, după o vară cu proteste fără precedent și cu liderii mulțimii fie aruncați după gratii, fie forțați să ia calea exilului? The Economist sondează șansele unei ieșiri din criza de la Minsk, inclusiv prin retragerea lui Alexander Lukașenko, și arată cum a fost posibil ca flacăra revoluției belaruse să fie preluată de o mamă cu doi copii pe care nu o interesase prea mult în trecut, politica, istoria și limba țării sale. Nu în ultimul rând, analiza insistă asupra rolului UE subdimensionat pe care și l-a rezervat UE, într-un context în care scara violențelor împotriva populației e imposibil să mai fie trecută cu vederea.

<< Svetlana Tihanovskaia, fostă profesoară și mamă a doi copii, nu a ales să facă istorie. Dar istoria a ales-o pentru un rol principal. În ciuda lipsei de experiență politică, ea a ajuns să personifice lupta pentru transformarea Belarusului din docila fostă republică sovietică într-o națiune liberă și cu adevărat independentă. Liderii democrațiilor bogate o tratează ca pe președintele ales. Poporul său își extrage consolarea din cuvintele ei simple și calme. Alexander Lukașenko, dictatorul care a condus Belarusul în ultimii 26 de ani, se teme de ea suficient de mult încât să o forțeze să părăsească țara după ce Tihanovskaia (probabil) câștigase alegerile prezidențiale din luna august.

Iar asta nu ar fi trebuit să se întâmple. Toți principalii lui competitori, inclusiv soțul doamnei Tihanovskaia, se aflau în închisoare. Sondajele de opinie fuseseră interzise. Mass-media și aparatul de securitate se aflau sub controlul ferm al dictatorului. Unii spun că domnul Lukașenko a lăsat o gospodină timidă să-și înregistreze candidatura doar pentru a demonstra inutilitatea opoziției.

Dar pe 9 august, sătul de a fi tratat ca vitele, poporul din Belarus a votat-o ​​pe doamna Tihanovskaia, al cărei singur angajament fusese să elibereze prizonierii politici și să organizeze alegeri libere și corecte în termen de șase luni. Când dl Lukașenko s-a declarat câștigător, cu 80% din voturi, oamenii au ieșit pe străzi. Dictatorul și-a trimis ciracii să-i bată, la fel cum făcuse în 2006 și în 2010.

Dar de data aceasta, violența a fost atât de extremă încât, în loc să curățe străzile de protestatari, a detonat o răzvrătire națională. Împietrit, domnul Lukașenko a luat-o ostatică pe doamna Tihanovskaia și, înainte de a o alunga din țară, a constrâns-o să citească o declarație care denunța protestele. Dar și această tactică a eșuat.

„Când am ajuns aici, eram deznădăjduită, gata să renunț”, spune ea, pentru The Economist, într-un interviu acordat la Vilnius, capitala Lituaniei vecine. „M-am simțit ca un trădător, iar când am văzut oameni ieșiți din detenție pe jumătate vii, m-am simțit vinovat”. Dar, în loc de vină, a primit sprijinul și compasiunea bielorușilor. „Când oamenii au ieșit din nou, a doua zi, după toate cele ce se întâmplaseră, am știut că nu mă pot opri”, spune ea, chinuindu-se să nu lăcrimeze. Astfel, după trei zile de disperare, a înregistrat un nou apel către națiune și a cerut continuarea protestelor.

Crescând în Belarusul strâns controlat al domnului Lukașenko, doamna Tihanovskaia nu se arătase prea interesată de politică sau istoria țării, simbolurile acesteia ori chiar limba ei. „Vorbeam bielorusă vara, când mergeam la bunici, la țră”, spune ea. În rest vorbea numai în rusă. Nu s-a deranjat niciodată cu alegerile și nu era conștientă de existența unei mișcări naționale de renaștere care mocnea sub suprafață, în rândul elite artistice și intelectuale a țării. Nu și-ar fi putut imagina că membrii acelui cerc, inclusiv Franak Viacorka, jurnalist și unul dintre ideologii-șefi ai mișcării, vor deveni consilierii săi direcți.

Spre deosebire de aceștia, ea nu se formase sub steagul roșu-alb al republicii bieloruse din 1918, o experiență de scurtă durată: fuesese readoptat ca drapel național al Belarusului post-sovietic, pentru a fi însă mototolit de dl Lukașenko, trei ani mai târziu. În schimb, a trăit sub un drapel verde-roșu modificat, preluat de la Belarusul din epoca sovietică, impus de către domnul Lukașenko. Victoria Uniunii Sovietice în al doilea război mondial este principala sărbătoare națională. „Pentru mine, Belarusul era un teritoriu geografic în interiorul fostei Uniuni Sovietice”, spune ea.

Ani buni, domnul Lukașenko, aproape unicat în rândul liderilor post-sovietici, a cultivat mai degrabă identitatea sovietică decât pe cea națională bielorusă, în speranța că ar putea revendica tronul unui imperiu ruso-belarus reconstituit. Această speranță a fost zdrobită de apariția lui Vladimir Putin ca atotputernic lider al Rusiei, după 1999. Iar anexarea de către Putin a Crimeei, în 2014, l-a făcut mai agitat pe domnul Lukașenko; în acest context s-a reinventat ca un gardian al suveranității țării față de Rusia.

Dar, procedând astfel, a pășit într-un spațiu necunoscut, deja ocupat de naționaliști înarmați cu rețele sociale, tehnologie modernă, istorie și idei. Între ei au construit canale incontrolabile de socializare, pe Telegram, care leagă 3 milioane de persoane, jumătate din populația adultă din Belarus. Domnul Lukashenko i-a furnizat acestei mișcări mult combustibil. Negările sale ridicole privind pandemia de coronavirus au mobilizat societatea civilă. Flagranta trucare a alegerilor au transformat un scrutin de rutină într-o luptă de emancipare națională. Doamna Tihanovskaia, o femeie obișnuită din Belarus, a devenit figura unei mișcări de masă.

Protestatarilor le lipsea un impuls radical. O ocazie perfectă s-a ivit la sfârșitul lunii august, când mii de oameni au asediat un centru de detenție în care deținuții erau torturați, violați și bătuți, astfel încât țipetele lor să poată fi auzite afară. Dar tocmai în momentul critic, de nicăieri au apărut câteva sute de „voluntari” misterioși care au format un lanț uman și le-au cerut „colegilor” lor protestatari să nu asalteze închisoarea. Astfel, asaltul Bastiliei bieloruse nu a mai avut loc niciodată.

De atunci, domnul Lukașenko a reușit să redobândească un oarecae control și să-i evacuze pe protestatari din centrul orașului. S-au retras în curți și zone rezidențiale, unde protestele sunt mai greu de monitorizat și controlat. Domnul Lukașenko speră să-i sleiască pe protestatari. Însă un sondaj recent, efectuat de sociologi din Varșovia, arată că 84% dintre cei care protestează sunt pregătiți să continue până când dl Lukașenko va dispărea. Kremlinul, care l-a susținut până acum pe domnul Lukașenko, politic și economic, este conștient de acest lucru și îl presează să înceapă pregătirile pentru o tranziție, sub prevederile unei noi Constituții.

S-ar putea ca domnul Lukașenko să se mai agațe ceva timp de putere. Dar steagul roșu-alb nu va fi pus de-o parte. „Sunt mândru că sunt bielorusă. Suntem o țară independentă, în mijlocul Europei. Disponibilitatea noastră de a ne susține unul pe celălalt este ceea ce ne face o națiune”, spune dna Tihanovskaia. Povestea ei cu siguranță nu s-a terminat.

Ce nu a făcut Europa, dar poate să facă

Verde înseamnă umilință, care se poate referi la abuzurile sexuale sau amenințarea cu violul. Verdele le este rezervat tinerilor care poartă dread-uri, păr lung sau piercing-uri. Galbenul, atunci când le este aplicat celor care pun prea multe întrebări sau se ceartă cu forțele e ordine, înseamnă o bătaie. Cei care încearcă să fugă sau să reziste arestării sunt însemnați cu vopsea roșie și supuși unor torturi atât de severe încât ar putea să îi lase cu handicap pe viață.

Codificarea culorilor este o practică obișnuită în Belarusul condus în ultimii 26 de ani de Alxander Lukașenko. Noutatea este că, din august, când s-a declarat din nou președinte după alegeri frauduloase, gâzii săi au folosit coduri de culori pentru a sistematiza brutalizarea a mii de protestatari pașnici, potrivit ONG-ului bielorus, Casa nostră.

Codurile pe culorilor ilustrează atât scara la care a ajuns teroarea de stat, dar șimișcarea de rezistență națională. În ultimele patru luni, peste 30.000 de persoane au fost reținute, iar aproximativ 4.000 au pretins că au fost torturate. Unii au fost dezbrăcați, împușcați de aproape cu gloanțe de cauciuc, sodomizați cu bastoanele sau scoși pe coridoare și puși în mijlocul mai multor bătăuși. Victimele sunt prezentate și umilite la televiziunea de stat. Înspăimântați pentru a se supune, unii sunt obligați să-și ceară scuze la telvizor, pentru infracțiuni imaginare.

Domnul Lukașenko încă nu a deschis focul asupra manifestanților. Cu toate acestea, mai mulți oameni au fost uciși. Cel mai recent, Roman Bondarenko, în vârstă de 31 de ani. Militar veteran și profesor de artă pentru copii, el ar fi fost omorât în bătaie pentru că a încercat să-i oprească pe huliganii domnului Lukașenko să dea jos panglicile roșii și albe, simbol al rezistenței naționale. Un medic care a încercat să-l salveze și care a contrazis povestea oficială, potrivit căreia domnul Bondarenko era beat, a fost arestat și forțat să retracteze în fața camerei de luat vederi.

Că un astfel de abuz poate avea loc într-o țară care se învecinează cu Uniunea Europeană, aceasta este o pată pentru reputația continentului. Și totuși, răspunsul statelor membre cheie din UE a fost slab. Mulți lideri europeni, inclusiv Angela Merkel și Emmanuel Macron, au făcut gestul simbolic de a se întâlni cu Svetlana Tihanovskaia. Dar sancțiunile împotriva regimului belarus s-au limitat la o interdicție de călătorie și înghețarea activelor pentru câțiva oficiali, inclusiv pentru domnul Lukașenko. Ca o palmă dată poporului din Belarus, Israelul și-a trimis ambasadorul să-și prezinte acreditările dlui Lukașenko.

Motivul principal al inacțiunii europene și al capacității de a se menține la putere a domnului Lukașenko este Rusia, care a țesut un soi de uniune politică cu Belarus. Vladimir Putin a avertizat Occidentul să nu se amestece în ceea ce pretinde a fi curtea sa. După invazia din estul Ucrainei, în 2014, puțini lideri occidentali sunt dispuși să pătrundă. Dar există câțiva pași simpli pe care ar putea și ar trebui să-i facă, de preferință împreună.

Pentru început, ar trebui să nu mai cumpere produse chimice, benzină și metal de la firmele de stat din Belarus și să impună sancțiuni oricui o va face. Mai important, ei ar trebui să ofere perspectiva justiției poporului din Belarus și a pedepsirii torționarilor săi. Ar trebui să facă asta nu numai de dragul belarușilor, ci și pentru a-și onora propriile valori. Anul viitor, când va fi președintele Statelor Unite, Joe Biden ar trebui să procedeze la fel.

Violența nu este pusă în practică de agenții abstracte, ci de persoane care le servesc și care își ascund fețele sub cagule. Aceste agenții ar trebui să fie tratate drept cea ce sunt: organe ale terorii. Guvernele occidentale ar trebui să culeagă indicii din Lituania și Polonia, în colectarea probelor, și să facă cercetări cu privire la comiterea de crime împotriva umanității. Aceștia ar trebui să aplice principiul jurisdicției universale în cazurile de tortură. Apărarea drepturilor omului în Belarus nu este o interferență. Este datoria fiecărei țări care se respectă. >>

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here