Cine conduce lumea? America obosește, China devine ocupată – analiză The Economist

Sursa: Pixabay

Crizele pot aduce claritate. În criza financiară din 2008-2009, clubul marilor economii din G20 a intrat în teren, reflectând modul în care s-a răspândit puterea economică dincolo de G7 al lumii bogate. În schimb, un lucru pe care pandemia de Covid-19 l-a scos la suprafață este absența conducerii globale, scrie The Economist, într-o analiză pe care o vom reda pe larg.

De această dată, G20 a făcut prea puține dincolo de un angajament retoric pentru „a face orice este nevoie” și pentru a sprijini suspendarea rambursării datoriei pentru țările sărace. America, țară care a condus campanii globale de în lupta cu HIV/SIDA și Ebola, a fost absorbită de disputele sale interne. Iar Consiliul de Securitate al ONU și-a confirmat disfuncționalitatea.

Cei cinci membri permanenți ai Consiliului (P5) sunt împărțiți între cei din vest, pe de o parte, și Rusia, China, pe de alta. Unii suspectează că binomul autoritarist are un pact formal. Rusia își exercită deseori vetoul, uneori alături de China. În loc să intre în acțiune în chestiunea Covid-19, Consiliul s-a reunit pentru o primă discuție despre criză abia în luna aprilie. Franța și Rusia au dorit, amândouă, ca liderii P5 să se reunească în anul aniversar, dar le-a fost greu să facă aranjeze așa ceva.

Pandemia a lovit într-un moment în care competiția dintre America și China devenise deja intensă – de la comerț și tehnologie la finanțare și dominare regională în Asia. În America, există o percepție bipartizană referitoare la China, în care aceasta din urmă apare ca un rival care fură proprietatea intelectuală, profită de deschiderea Americii și intenționează să distrugă poziția americană. La rândul său, China este din ce în ce mai deșănțată în a împinge America sau orice altă țară care îi rezistă.

Criza Covid-19 se dovedește a fi un studiu de caz asupra acestei rivalități: America acuză China că a provocat pandemia, iar China se prezintă drept cea mai capabilă țară în a face față crizei. Orice retragere din partea Americii de la conducerea globală este o oportunitate pentru China de a câștiga teren. În timp ce America a suspendat finanțarea către OMS, China a promis 2 miliarde de dolari pentru lupta împotriva pandemiei.

Președintele Xi Jinping prezintă China drept un campion al multilateralismului și vorbește despre „participarea activă la conducerea reformei sistemului de guvernare globală”. China a construit canale de influență în afara instituțiilor pe care le-a proiectat America. A înființat Banca Asiatică e Investiții și Infrastructură, care intră pe teritoriul Băncii Mondiale. A militat pentru BRICS (aducând laolaltă Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud) și Organizația de Cooperare Shanghai, un grup format din opt membri, care include Rusia și țările Asiei Centrale, precum și India și Pakistan. În fine, mai există inițiativa Belt and Road a lui Xi Jinping, o cuprinzătoare campanie de dezvoltare și infrastructură.

China și-a sporit metodic influența în instituțiile existente, nu în ultimul rând în ONU. A mărit sprijinul financiar chiar și pe măsură ce America a devenit mai zgârcită, devenind al doilea cel mai mare contribuitor atât la bugetul general cât și la cel pentru menținerea păcii. A devenit mai îndrăzneață. „În urmă cu zece ani, China era destul de discretă, pretinzând a fi doar o țară emergentă”, spune un diplomat european de la ONU. „Acum pot spune că este total dezinhibată, vrea să conducă sistemul”.

China și-a plasat cu răbdare oamenii în diverse instituții, care apoi au urcat în ierarhii. Cetățeni chinezi conduc acum patru dintre cele 15 agenții specializate ale ONU, inclusiv Organizația pentru Alimentație și Agricultură de la Roma și Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor de la Geneva. Americanii conduc doar una. Oficialii chinezi trag tare să introducă în documente referințe favorabile la Inițiativa Belt and Road, ca și formule prietenoase cu interpretarea sa în chestiunea drepturilor omului, subliniind suveranitatea și dezvoltarea națională („respect reciproc și cooperare reciproc avantajoasă”). În spatele scenei, China răsucește mâini la spate pentru a evita criticarea represiunii orchestrate în Xinjiang sau Tibet.

China a acumulat mici victorii una după alta adesea în documente obscure și forumuri puțin vizibile. În Consiliul de Securitate, format din 15 membri, de exemplu, Occidentul și prietenii săi pot conta, în mod normal, pe nouă voturi necesare pentru a se impune în chestiunile procedurale. Dar, în martie 2018, o propunere susținută de americani, ca un înalt comisar pentru drepturile omului să țină o sesiune oficială de informare privind abuzurile din Siria, a fost învinsă, după ce, la presiune chineză, Coasta de Fildeș s-a răzgândit în ultimele minute.

Poate că scopul nu este acela de a înlocui America din poziția de superputere care preia sarcini din întreaga lume. Mai degrabă, China dorește pur și simplu un drum fără obstacole spre dezvoltarea viitoare. „Republica Populară a Națiunilor Unite”, un raport al CNAS, un think-tank, a concluzionat că China „face lumea sigură pentru autocrație”. Multă vreme America a acordat puțină atenție, dar acum ripostează. În ianuarie, Departamentul de Stat a numit un diplomat principal, Mark Lambert, pentru a combate „influența malignă” a Chinei și a altora, la ONU. În martie, aceste eforturi au reușit să zădărnicească oferta Chinei pentru postul de top la o a cincea agenție, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale de la Geneva.

Cel puțin astfel de mișcări reflectă recunoașterea din partea administrației americane a faptului că instituțiile multilaterale contează. Donald Trump nu mai numește „obsolet”, așa cum procedase înainte de a veni la putere, și ar putea chiar găsi ONU folositor. El nu ar fi primul președinte american care a ajuns să creadă că, pe cât de supărătoare sunt organizațiile internaționale, e tot mai bine decât nimic și pot prelua măcar o parte din sarcinile care revin unei superputeri. Însă abordarea sa tranzacțională i-a enervat pe aliați și le-a erodat puternic încrederea în conducerea americană.

În căutarea unei căi de mijloc

Drept urmare, „puterile mijlocii” au căutat alte modalități de apărare a ordinii liberale. O carte albă prezentată anul trecut de Ministerul de Externe al Norvegiei, în Parlamentul țării, a identificat prevenirea eroziunii dreptului internațional și a sistemelor multilaterale ca fiind de „interes principal al politicii externe”. La New York, Franța și Germania au lansat o Alianță pentru Multilateralism, cu scopul de a forma diverse coaliții pentru a putea avea inițiativa în chestiuni care variază de la fake news și utilizarea responsabilă a cyber-spațiului până la egalitatea de gen și consolidarea instituțiilor internaționale.

A proliferat coalizarea țărilor care gândesc la fel similare. După ce domnul Trump a abandonat Parteneriatul Trans-Pacific, Australia, Japonia și alte nouă țări mers înainte unele cu altele. UE și Japonia au încheiat un acord comercial care acoperă o treime din volumul mondial. În domeniul apărării, președintele Franței, Emmanuel Macron, a adunat alte 13 țări într-o inițiativă europeană de intervenție și se arată pasionat de „autonomie strategică” pentru Europa. Țările asiatice, îngrijorate de creșterea îndrăznelii chineze și de nesiguranța angajamentului Americii, dezvoltă legături.

În astfel de asocieri „minilateraliste” sau „plurilateraliste”, guvernele naționale nu sunt singurii actori. Li se alătură statele dintr-o anumită regiune, ONG-urile și liderii din lumea afacerilor. În răspunsul la Covid-19, Bill & Melinda Gates Foundation, un gigant filantropic, are o contribuție mai proeminentă decât multe guverne. Mai multe state americane n-au stat locului de când domnul Trump s-a retras din acordul de la Paris. Guvernatorul Californiei, Jerry Brown, a găzduit un Summit global asupra acțiunilor climatice, în 2018.

Este neclar dacă aceste mișcări disparate, de nivel mediu, vor putea fi ceva mai mult decât suma lor. Michael Fullilove, de la Lowy Institute, un think-tank australian, sugerează că țările cu agende similare ar trebui să formeze o „coaliție a responsabililor”. Întrucât unele puteri mijlocii, cum ar fi Taiwanul și Coreea de Sud, s-au distins prin răspunsul lor la pandemie, el propune, de asemenea, „coaliții competente”. O continuare a rasolelii de către marile puteri în dosarul Covid ar putea urgenta apariția unui concert al puterilor mijlocii. Însă nu contați pe faptul că ar fi sosit vremea puterilor medii, spune Kori Schake, de la American Enterprise Institute, un alt think-tank. Fără o putere dominantă care să stabilească o agendă, care să impulsioneze și care să pună la bătaie o mare parte din necesarul de finanțare, va fi dificil pentru țările mai mici să coopereze astfel încât să aibă atingă viteza necesară de deplasare. În cel mai bun caz, ele pot încetini, dar nu opri erodarea ordinii liberale.

Dacă puterile mijlocii sunt active, la fel sunt și cele mai mici. Dacă formează cluburi, chiar și statele cele mai mici pot căpăta influență. Potrivit statutului, ONU se bazează pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi, astfel încât fiecare dintre cele 193 de țări din Adunarea Generală are un vot. India (1,4 miliarde de locuitori) contează la fel ca Tuvalu (12.000).

Grupul celor 77, format în 1964 și care acum cuprinde 134 de membri, reprezintă interesele țărilor în curs de dezvoltare. Este mai puțin omogen decât a fost, dar poate avea influență (de exemplu, în alegerea secretarului general) și poate atrage atenția (alegerea Palestinei pentru a ocupa funcția de președinte anul trecut). Alianța Statelor Insulare Mici a ajutat la punerea pe hartă a problemei schimbărilor climatice. Samantha Power, ambasadorul Americii în timpul celui de-al doilea mandat al lui Barack Obama, și-a propus să-i viziteze pe toți omologii săi din țările membre, la sediile misiunilor lor din New York. A reușit sp-i viziteze pe toți, cu o singură excepție: Coreea de Nord.

Cu doar șase ambasade în întreaga lume, amprenta diplomatică a statului caraibean, St Vincent și Grenadine (populație: 111.000 de locuitori) este minusculă, dar este un bun exemplu de influență a țărilor mici. Una dintre ambasadele sale se află în Taipei. Se numără printre puținele state care recunosc oficial Taiwanul. Misiunea sa în New York s-a extins, deoarece St Vincent are în prezent unul dintre cele zece locuri nepermanente din Consiliul de Securitate de 15 membri. „Principiul de bază pentru care toate statele mici pledează este respectarea dreptului internațional”, spune Inga Rhonda King, ambasadorul St Vincent. Sunt foarte interesate de egalitatea suverană, neinterferența și non-intervenția, adaugă ea. Sediul Consiliului de Securitate îi oferă o șansă de a promova preocupările esențiale (în special securitatea climatică și relațiile cu Africa) și, fiind o țară mică, să facă acest lucru cu agilitatet. Doamna King dorește să vadă ceva similar în răspunsul Consiliului la Covid-19, atrăgând atenția asupra Africii ca fiind probabil următoarea frontieră a pandemiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here