Corespondență de la Tokio | Oficial japonez: Mediul de securitate din Asia de Sud-Est este mai precar decât vă imaginați

Sursa: Facebook

Una dintre figurile-cheie ale Războiului Rece a descris într-un mod special relația dintre SUA și Japonia, în anii conflictului dintre Occidentul capitalist și Orientul comunist. „O intimitate nenaturală”, iată despre ce vorbea George F. Kennan, părintele politicii de îngrădire a Moscovei, în perioada URSS. Un parteneriat pe alocuri dificil, născut din cenușa războiului atomic, dar care a rezistat probei timpului cum puține construcții diplomatico-militare au reușit să o facă.

Însă a avut toate motivele de partea sa. Iar azi, mai mult ca oricând în ultimii 70 de ani, ascensiunea economico-militară a Chinei este cel mai bun indicator.

„Comparativ cu alte regiuni ale lumii, mediul de securitate din Asia de Sud-Est este mult mai precar decât vă imaginați”, consideră un oficial din Ministerul de Externe al Japoniei.

Potrivit acestuia, cele două probleme fundamentale puse Japoniei de China sunt reprezentate de cheltuielile pentru apărare în creștere ale Beijingului și, tocmai pe acest fond, de intensificarea activităților militare chineze.

„În momentul de față, cheltuielile lor cu forțele armate sunt de patru ori mai mari decât ale Japoniei, iar discrepanța se accentuează”, subliniază oficialul nipon. „Va trebui să acționăm cumva corespunzător cu această realitate”, mai spune acesta, însă insistă că Tokio nu privește doar spre Beijing. În regiune mai joacă tare Coreea de Nord și Rusia.

Cum arată imaginea de ansamblu? Pentru a o aduce la zi, oficialii japonezi folosesc trei termeni: Coreea de Nord – amenințare, China – preocupare, Rusia – de urmărit cu mare atenție.

De ce?

În primul rând, iată radiografia Chinei, făcută de Ministerul japonez de Externe:

  • Își dezvoltă cu rapiditate și la scară mare forțele armate, inclusiv capacitățile nucleare și balistice.
  • Își dezvoltă rapid forțele aeriene și navale care conferă Chinei posibilitatea de a-și proiecta forța militară la distanțe mari.
  • Și-a sporit bugetul militar de peste 48 de ori în ultimele trei decenii, iar cifrele sunt încă departe de a fi transparente. Un oficial guvernamental nipon, consultat de Universul.net, consideră „uimitoare” creșterea bugetului militar al Chinei.
  • Emite pretenții teritoriale în relația cu mai multe state din Asia de Sud-Est, inclusiv cu Japonia (detalii, în zilele următoare).
  • În ianuarie 2016, pentru prima dată, avioane militare chineze au operat în zona Mării Japoniei.
  • În iulie 2019, China și Rusia au făcut prima patrulă aeriană strategică comună, dinspre Marea Japoniei, spre Marea Chinei de Est.
  • Între 2013 și 2017, la intervale de doi ani, China și Rusia au avut exerciții navale comune în zona Mării Japoniei.
  • Și, ca o premieră, în august 2016, flota navală chineză a anunțat desfășurarea unui exercițiu de confruntare. Aproape jumătate de an mai târziu, un exercițiu de amploare a antrenat marina și aviația.

Recordul din 2018 și câteva cifre spectaculoase

Relația Japoniei cu China este însă una etajată și tocmai pe acest fond devine cu atât mai complexă. În documentele oficiale de la Tokio, ca și în declarațiile publice ale liderilor niponi, relația bilaterală cu Beijingul este până la urmă considerată esențială.

În 2018, ministrul de Externe nipon de la acea vreme, Taro Kono, eticheta relația bilaterală dintre cele două țări drept cea mai importantă și pentru una, și pentru alta. Cu atât mai mult cu cât, sublinia șeful diplomației de la Tokio (devenit între timp ministru al Apărării), ambele state sunt condamnate să colaboreze pe dosare regionale sensibile, mai ales cel care privește înarmarea nucleară a Coreei de Nord. În fine, una e a doua putere economică a lumii (China), iar cealaltă a treia (Japonia).

Evident, nici în continuare diplomații nu privesc peisajul prin alte lentile. După cum explică un oficial din MOFA (Ministerul Afacerilor Externe al Japoniei), cifrele vorbesc deja singure și tot ele reprezintă motivul principal pentru care, la Tokio, atenția spre conflictul comercial dintre Washington și Beijing a atins cote maxime:

  • În 2018, a fost bătut recordul la capitolul voiaje în interes turistic sau de afaceri: în total, 10,07 milioane de chinezi și japonezi au călătorit dintr-o țară în alta. Primii, în număr de aproape 8,4 milioane.
  • China este cel mai mare partener comercial al Japoniei, iar niponii sunt al doilea cel mai important partener pentru chinezi, după americani.
  • Volumul comercial a crescut de peste 250 de ori în 45 de ani.
  • În plus, 30.000 de companii japoneze operează în China, iar diaspora japoneză din China este a doua ca mărime, după cea din Statele Unite ale Americii, partenerul strategic.

Diplomat: Rusia pune presiune pe vecinătatea noastră. Moscova și Beijingul au obiective strategice comune

Din punct de vedere strategic, pentru japonezi, problema chineză devine, inevitabil, și o problemă rusă. Cuvintele-cheie: conjunctură, oportunitate,coordonare.

Întâi de toate, ce au observat niponii la frontiera din estul extrem al Federației Ruse: o consolidare a activității unităților militare staționate acolo.

Pornind de aici, lucrurile se leagă natural, prin însăși grația geografiei.

Nu e de mirare, astfel, că în viziunea părții nipone, problema cu Rusia ține în mod emblematic de particularitățile vecinătății. În traducere liberă, de disputele teritoriale dintre Tokio și Moscova, rămase deschise de câteva decenii. ”Trebuie să fim precauți când vine vorba de așa ceva, mai ales prin prisma a ceea ce am văzut că s-a întâmplat în Ucraina”, spune un oficial al Ministerului de Externe din Japonia.

„Rusia nu are nicio intenție să atace Japonia acum, dar trebuie reținut că pune o presiune militară în vecinătatea noastră, prin activitățile pe care le derulează”, completează un alt oficial guvernamental de la Tokio. Acesta se așteaptă ca relația dintre Moscova și Beijing să devină tot mai strânsă. Însă „nu neapărat în termeni de alianță”, subliniază oficialul, ci „în virtutea faptului că, pentru moment, împărtășesc, până la un punct, obiective strategice comune, iar asta nu doar în câmp politic, ci și militar”.

Semnalul timpuriu, dat de emisarii japonezi la București, privind coordonarea ruso-chineză

La Tokio, îngrijorările generate de optica lui Vladimir Putin nu reprezintă o noutate. Nucleul analizelor pe care le fac diplomații azi era valabil și acum doi-trei ani, de fapt chiar mai mult, cel puțin începând cu episodul Crimeea.

„Imperiul rus este o entitate uriaşă, are o faţă pe partea europeană, o alta pe partea asiatică. În Orientul Îndepărtat, Rusia este mult mai puţin populată, dar este la fel de bine şi parte a Asiei de Est. Ruşii şi chinezi sunt totodată şi vecinii noştri. Strategic, situaţia este puţin diferită, dar avem suficiente motive să fim preocupaţi de activităţile ruse în teatrul european, pentru că le afectează direct comportamentul nu doar în Asia, ci şi în Orientul Mijlociu. Iată de ce trebuie să ne raportăm global la Rusia, din perspectivă strategică”, îmi spunea, în toamna lui 2017, prof. Kunihiko Miyake, într-un interviu luat la București.

Un apropiat al premierului nipon Shinzo Abe, expertul mai semnala, cu acea ocazie, că înarmarea nucleară a Coreeei de Nord şi agresivitatea Rusiei în Europa au adus România şi Japonia „în aceeaşi barcă”. Cum? Prin pericolul schimbării statu quo-ului pe cele două continente și prin liantul strategic al celor țări, Statele Unite ale Americii.

Pentru că miza, arăta prof. Miyake nu e despre ce se va întâmpla cu Japonia și Coreea de Sud, ci despre cum își vor apăra americanii aliații, lucru de interes la Tokio, dar și la București.

Iar acum, un pic de istorie pe axa Moscova-Beijing-Tokio-Washington. Cum și-a montat CIA antenele pe teritoriul Chinei pentru a „viziona” mișcările navelor sovietice

Dat fiind apetitul chinez pentru înarmare, dar și pentru „mediatizarea” nivelului atins de capacitățile sale militare, din perspectiva proiectării forței la distanțe mari, Japonia se simte obligată să țină pasul. La fel ca în Europa, și în arcul Japonia-Coreea de Sud alocarea bugetară către armată reprezintă o temă cât se poate de actuală.

Actuala ofensivă a Washingtonului, sub impulsul dat de președintele Donald Trump în chestiunea creșterii cheltuielilor de apărare de către aliații Americii din Europa și Asia nu este un episod singular. Subiectul avea tracțiune și acum peste trei decenii. Doar că mai mult decât statele NATO, în vizorul SUA era atunci cu precădere Japonia.

Cu toate sincopele, destul de vizibile la acea vreme, alocările bugetare ale niponilor pe linia militară au crescut mai degrabă natural, pe măsură ce economia Japoniei s-a consolidat. Cu atât mai mult cu cât potenței economico-financiare în creștere a acesteia i s-a adăugat, de la un moment încolo, umbra amenințătoare a sovieticilor în regiune.

Însă nu doar la Tokio preocupările au atins atunci un punct culminant.
Căci, ce să vezi? Istoria are darul de a se repeta. Așa cum se întâmplă azi, pornind de la zonele de frontieră ale Europei, amenințarea Moscovei a avut și în trecut o dimensiune multilaterală.

Astfel că, în ultimele două decenii ale Războiului Rece, pe lângă Japonia, temeri legate de amenințarea rusă a împărtășit și China comunistă. Un lucru care a dus, conform datelor culese de serviciile de informații americane, la un tip limitat, dar care azi pare spectaculos, de cooperare strategică între Tokio și Beijing, respectiv între Beijing și Washington. Filonul ei: schimbul vital de informații pe tema sistemelor de rachete desfășurate de URSS în regiune.

Motiv pentru care, chinezii chiar le-au permis americanilor să-și instaleze „urechi” în partea vestică a teritoriului lor, cu scopul de a monitoriza maniera în care sovieticii își respectă angajamentele luate în tratatele internaționale privind controlul armelor.

În lucrarea sa, Asia’s Reckoning, Richard McGregor amintește un episod ajuns în umbră azi, în contextul suspiciunilor reciproce, în creștere, dintre Washington și Tokio, pe de o parte, și Beijing, pe de alta. În 1980, oficiali de rang înalt ai CIA au călătorit în mare secret în China pentru a negocia, de-a lungul unei întregi săptămâni, amplasarea de echipamente de supraveghere pe teritoriul chinez.

Ca în filmele cu spioni de la Hollywood, șeful CIA, amiralul Stansfield Turner, și-a lăsat mustață pentru a fi sigur că sovieticii nu-i vor „mirosi” prezența. Genul acesta de colaborare, care pare atât de straniu azi, s-a întins până în 1989.

Japonia avea, la rândul său tot interesul ca antenele americane să capteze mișcările sovieticilor, așadar ca ea însăși să beneficieze de asistența Washingtonului și la acest capitol. Iar chinezii, mai constată McGregor, n-aveau decât să fie mulțumiți de această afacere spectaculoasă.

Bătălia pentru Africa

Africa este un alt teren de competiție între China și Japonia. Apetitul Beijingului pentru acest continent nu mai este demult un capitol marginal în afacerile internaționale, dar sub actuala Administrație, Tokio a inițiat în ultimii ani o schimbare de optică.

În 2016, premierul Shinzo Abe formula noua direcție atunci când evoca dorința țării sale de a dinamiza relația de la statutul de donator al Japoniei la cel de partener al statelor africane. Algeria, Nigeria și Africa de Sud țările cu care legăturile s-au strâns cel mai mult, dar ambiția niponilor nu scapă din vedere nici alți jucători de pe continent.

Tokio își îndreaptă atenția cu precădere spre investițiile în sectorul privat și infrastructurile critice. Vom face tot ceea ce este necesar astfel încât companiile nipone să se îndrepte spre Africa, spunea liderul japonez, cu ocazia Summitului pentru dezvoltare în Africa, de la Yokohama.

Potrivit Washington Post, e vorba aici și de o diferență de paradigme cu șanse să facă diferența. Acolo unde chinezii vin cu tot pachetul investițional, inclusiv muncitorii, niponii atrag prin oferta implicării localnicilor. Două strategii diferite, ale căror ecouri sunt de actualitate și în Europa, nu doar în Africa.

Un diplomat care a avut inclusiv experiența postului la Beijing admite că relația Chinei cu statele africane se dezvoltă. Oficialul susține că Beijingul și Tokio au fost constant competitori, dar în privința Africii ideal ar fi ca abordarea celor două puteri asiatice să se schimbe: „Dacă s-ar trece de la competiție la cooperare, ar putea fi sprijinite mai multe proiecte de dezvoltare pe acest continent”.

Dar motivația Japoniei de a reduce decalajul față de China rămâne ridicată și are resorturi nu doar comerciale, ci și strategice.

Beijingul a reușit în ultimii ani să deschidă prima sa bază militară pe alt continent, în Djibouti, un punct strategic pe harta Africii. Totodată, o țară în care și Japonia, dar și aliatul său strategic, SUA, dețin un asemenea obiectiv.

Iar peste toate, după cum notează Foreign Policy, aria de interes a Japoniei în Africa vizează și captarea sprijinului statelor din regiune, la nivelul ONU. Tokio urmărește în continuare să primească un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al organizației, iar numărul mare de voturi de care Africa dispune reprezintă un stimul fără echivalent. Însă, după cum admite un oficial guvernamental, este încă vorba de „un drum lung”.

De notat că Japonia este unul dintre marii donatori la bugetul Organizației Națiunilor Unite, de un argument în plus pentru niponi de a urmări satisfacerea aceste pretenții.

Chiar dacă, luate separat, amprentele economice ale Chinei și Japoniei, pe continentul african, rămân vizibil disproporționate, experții privesc realitatea de moment într-un context mai larg. În timp ce chinezii sunt nevoiți să ia în calcul propriile eforturi, japonezii au de partea lor atuul arcului de parteneriate pe care l-au dezvoltat cu alte state, în primul rând cu SUA.

Pilda lui Holbrooke

Richard Holbrooke a jucat un rol major în timpul războiului din Balcani, fiind unul dintre artizanii Acordurilor de la Dayton, din 1995.

Holbrooke s-a mai implicat în conflictul din Afganistan, dar mai este cunoscut și pentru performanța de a fi deținut poziția de asistent al Secretarului de Stat al SUA pentru două regiuni, Asia și Europa.

Diplomatul american explica, la un moment dat, cum au făcut cu rândul Uniunea Sovietică și China ca piloni ai parteneriatului dintre Japonia și SUA. Potrivit relatărilor, când le era mai greu negociatorilor americani și japonezi în chestiunile comerciale, dezacordurile care se conturau cedau în cele din urmă atunci când fiecare parte conștientiza că Moscova patrulează prin zonă.

Cu timpul, locul Moscovei a fost luat de Beijing. Marea provocare a primei jumătăți de secol XXI, cu mize care, iată, tind să crească.

  • Acest articol va putea fi citit și în Revista22 (ediția electronică)

*Material realizat cu sprijinul unui program pentru jurnaliști străini al Ministerului de Externe din Japonia

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here