Cum a ajuns statul român post-1990 complice la crimele torționarilor comuniști

Foto: Inquam Photos / Liviu Florin Albei

La 30 de ani de la căderea comunismului, Alexandru Vișinescu și Ion Ficior au fost singurii torționari condamnați de justiție, din cei 35 care fuseseră identificați a fi în viață în urmă cu câțiva ani.

„Bă, bandiților, aici nu ați venit să vă îngrășați, aici ați venit să intrați în pământ”. Așa îi întâmpina pe deținuții politic Ion Ficior la intrarea în colonia de muncă de la Periprava. „Fraților, sunt Ion Mihalache, mă omoară”, își aduc aminte cei care au împărțit celulele la Râmnicu Sărat de tratamentul inuman aplicat de Vișinescu, scrie HotNews.ro.

În lagărele comuniste au fost întemnițați aproape 600.000 de oameni. În jur de 70.000 nu au mai ieșit niciodată, din datele lui Andrei Muraru, fostul șef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Călăii au trăit liniștiți, în anonimat, încasând lunar pensii speciale generoase, zeci de ani, chiar și după Revoluție, până în 2013, când IICCMER a anunțat identificarea a 35 de foști comandanți de penitenciare care încă trăiau. Doar doi au ajuns în fața justiției și condamnați: Alexandru Vișinescu și Ion Ficior.

Cum a fost posibil?

„La începutul anilor `90 s-a făcut o evidență la Ministerul Justiției a tuturor celor care au condus penitenciare în perioada regimului comunist. Inițial a fost clasificată, secretizată, în timp ce minstru al Justiției era Mircea Ionescu Quintus. Deci un fost deținut politic, un lucru paradoxal, dar care întărește convinegerea că a existat un sistem în administrația și justiția românească ce a făcut imposibilă investigarea acestor crime”, spune Andrei Muraru, fostul șef al IICCMER, într-un interviu pentru HotNews.ro.


De altfel, în cartea sa „Vișinescu. Torționarul uitat” este povestit momentul în care un cercetător al IICCMER a mers la Ministerul de Interne, în 2007, pentru a cerceta dosarul lui Gheorghe Enoiu, fostul șef al Direcției de Anchete Penale a Securității, „protejatul de aur” al sistemului.

„Chestorul mi-a spus că, într-adevăr, acest dosar se află la minister și m-a întrebat dacă am certificat ORNISS pentru a vedea dosarul. La această întrebare am răspuns pozitiv, iar domnul chestor Vizitiu mi-a spus că, cu toate acestea, nu pot consulta dosarul deoarece colonelul de securitate încă trăiește. Chestorul a menționat că la dosar se află acte personale pe care ministerul le folosește pentru calcularea pensiei și că astfel de documente nu prezintă interes pentru cercetare. Deși i-am spus domnului chestor că dosarul îmi este necesar pentru activitatea pe care o desfășor la Institut și că am primit acordul pentru a vedea respectivul dosar, acesta mi-a spus că, dacă ar fi după el, mi-ar pune la dispoziție dosarul oricând, dar nu poate face acest lucru pentru că mai are puțin și iese la pensie și nu vrea să fie concediat”, scrie expertul ICCMER. (Andrei Muraru, „Vișinescu. Torționarul uitat”, pag. 17 )

Gheorghe Enoiu nu a ajuns niciodată în fața instanței. El a fost denunțat în 2007, dar dosarul său a fost „uitat” în sertarele Parchetului. În 2011, Ministerul Public și-a declinat competența către procurorii militari. Prea târziu, însă. Enoiu murise cu un an în urmă.

„Este o chestiune foarte rușinoasă această modalitate în care justiția a tratat chestiunea crimelor politice în vremea regimului comunist. (…) Avem o totală lipsă de empatie față de victime și un refuz total al procurorilor, vorbim de anii 90 de anii 2000, de a încerca să investigheze aceste crime. Practic, toate sesizările făcute până în 2013, cu câteva excepții notabile, au fost refuzate pe motivul fie că aceste crime s-au prescris, fie cei care erau în vremea comunismului în măsură să ia decizii politic și care au fost, de fapt, autorii morali ai acestor crime au decedat”, spune Andrei Muraru. Practic, spune el, procurorii au refuzat, pur și simplu, ignorând orice argumente juridice, să investigheze aceste fapte.

De ce s-a întâmplat acest lucru?

„În primul rând pentru că cultura Ministerului Public a fost de așa natură încât generații întregi au fost instruite, au asumat această convingere că aceste crime nu mai pot fi judecate, nu mai pot fi cercetate, că s-au prescris. În alte cazuri vorbim despre relații foarte ciudate între magistrați și foști responsabili ai regimului comunist. Gândiți-vă că există profesori care au instruit de judecători și procurori și care, la rândul lor, judecători au condamnat în anii 80 deținuți politici pentru infracțiuni politice. Acestea au făcut ca această problemă să fie foarte greu pusă pe tapet. Practic, când am reușit să spargem această barieră, în 2013 cu cazul Vișinescu, procuroarea avea 36 de ani, nu era atinsă de această cultură. Inclusiv judecătoarele care au judecat cazurile Vișinescu și Ficior erau persoane în jur a 40 de ani, oameni tineri care depășiseră această nocivă, toxică cultură a Parchetului General”, susține Andrei Muraru.

Articolul integral – AICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here