Cum a fost lumea modelată de malarie

Sursa: Pexels

Acest parazit arată cum istoria este rodul nu doar al alegerilor făcute de om, ci și de dinamica unor forțe sută la sută non-umane, scrie The Economist, într-o scurtă istorie care completează imaginea centrală a prezentului: provocarea aruncată în joc de pandemia de Sars-CoV-2.

<< Cu două secole în urmă, la casa Anei Pépin, de pe insula Gorée, în largul coastei Senegalului, doamnele cu pălării la modă urcau agale scările pentru a sorbi vinuri fine într-un salon aerisit, cu o priveliște superbă asupra Atlanticului. Sub scară se afla o carceră fără ferestre pentru sclavii recalcitranți. Femeile tinere și fertile erau separate de ceilalți sclavi, din motive pe cât de evidente, pe atât de odioase.

Pépin, un traficant afro-francez, trebuie să-și fi auzit prizonierii zăngănindu-și cătușele în timp ce stătea la taclale, pe canapele, cu oaspeții săi. Dacă privea în jos, de la balcon, probabil că îi vedea înghesuindu-se printr-o deschidere îngustă – „ușa fără de întoarcere” – și încărcați pe navele care-i duceau spre America.

Istoria este parțial modelată de alegerile umane. O instituție malefică nu poate exista fără răufăcători. Dar istoria este modelată și de forțe non-omenești. De ce vroiau proprietarii de plantații din Lumea Nouă neapărat sclavi africani, în loc de, să zicem, nativi americani? Unul dintre motive este malaria, notează Eloi Coly, curatorul muzeului sclaviei amenajat în casa lui Pépin.

Malaria a fost introdusă în America pe filiera traficului columbian din secolul al XVI-lea. Paraziții au traversat oceanul în sângele sclavilor și al coloniștilor. Țânțarii anofeli locali i-au răspândit. Curând, nativii și europenii au început să moară în număr mare. Dar africanii aveau tendința de a supraviețui chiar și atunci când erau obligați să lucreze pe plantații de zahăr infestate de țânțari, din cauza unei rezistențe moștenite la malarie. Proprietarii de plantații din Indiile de Vest erau dispuși să plătească de trei ori mai mult pentru un african decât pentru un european angajat, notează Sonia Shah, în „Febra”. Tânțarul, care transmite și alte boli, „a jucat un rol mai mare în modelarea poveștii noastre decât orice alt animal”, scrie Timothy Winegard, în „The Mosquito”.

Să revenim acum pe Insula Gorée, dar să privim într-o altă direcție. De pildă, la copiii care călăresc valurile și la negustorii cu masca pe față, care așteaptă ca turiștii descurajați de Covid-19 să revină. Să ne holbăm la continentul african. Astăzi, priveliștea este brăzdată de zgârie-nori și nave încărcate cu containere – Dakar, capitala Senegalului, este un port înfloritor. În 1805, când Mungo Park, un explorator scoțian, privea spre aceeași strâmtoare îngustă, zărea o mică așezare și o întindere vastă de pădure. A petrecut câteva săptămâni pe Gorée, înainte de a o lua spre interiorul continentului. Nu se știe dacă l-a cunoscut pe Pépin, care atunci ar fi avut aproximativ 18 ani.

A călătorit pe uscat, cu tone de bagaje încărcate pe măgari, apoi a coborât pe râul Niger. Dintre cei 40 de bărbați din expediția sa, toți cu excepția unuia, au murit, iar mulți dintre ei de febră. Park însuși a evitat moartea provocată de malarie sărind dintr-o canoe pentru a scăpa de o grindină de săgeți și înecându-se într-un râu din ceea ce este acum Nigeria.

Problemele lui Park ilustrează un fapt crucial despre istoria colonială. Africa a fost – și rămâne – continentul pe care malaria este cel mai virulent. Coloniștii europeni tindeau să moară din cauza asta. Așadar, s-au stabilit în număr mare doar în cele mai puțin lovite de malarie locuri: Africa de Sud, cu nopțile sale reci de iarnă care ucid țânțarii; zonele înalte din Kenya și Zimbabwe; și coasta mediteraneană a Africii de Nord. În unele zone din vestul Africii, în schimb, coloniștii aveau în fiecare an șanse de 50-50 să moară.

În părțile extrem de atinse de malarie ale Africii, imperialiștii au guvernat indirect, prin intermediul potentaților locali, care au fost convinși cu amenințări și mită să-și pună la bătaie resursa umană, în folosul imperiilor britanic și francez. În zonele protejate de malarie, europenii s-au stabilit în masă, creând instituții, dintre care multe rezistă până astăzi, alături de nedreptăți rasiale care au provocat secole întregi nemulțumiri. Malaria explică de ce Africa de Sud, modernă, cu 4,7 milioane de cetățeni albi, este atât de diferită de Nigeria care are doar o mână de expatriați albi. Africa de Sud a oferit lumii un eufemism universal recunoscut pentru supremația albă. La un sfert de secol după încheierea apartheidului, cicatricile sale persistă. Politica nigeriană are diferite problem: musulmani versus creștini și așa mai departe.

Malaria a modelat și alte continente. Odinioară se răspândise și în Europa. Un motiv pentru care Roma antică era atât de greu de cucerit a fost acel că era protejată de mlaștinile pontine. Romanii au crezut că febra oamenilor prinși acolo era cauzată de vapori nocivi. De aici și numele mal’aria, în traducere: „aer rău”.

În 218 î.Hr., Hanibal a traversat Alpii. El i-a condus pe romani la Trebia, Trasimene și Cannae, dar cucerirea deplină a fost blocată de malariei. Aceasta din urmă l-a costat pe generalul cartaginez ochiul drept, soția, fiul său și o mare parte din armata proprie. Invaziile ulterioare ale unor barbari asortate au întâlnit o fatalitate similară. „Lumea trăiește încă printre umbrele bântuite de țânțari ale Imperiului Roman”, notează domnul Winegard – multe țări vorbesc o limbă latină, în timp ce mai multe sisteme politice au adaptat dreptul roman. Într-adevăr, „Imperiul Roman întâi a martirizat și apoi a facilitat trecerea creștinismului prin Europa”.

Malaria a protejat Roma timp de secole. Dar natura nu stă pe loc. Undeva în jurul secolului al V-lea, o nouă rasă de țânțari a adus în Roma un parazit nou și mai mortal: Plasmodium falciparum, tulpina de malarie care provoacă distrugeri prin Africa de astăzi. Spre deosebire de P. vivax, la care romanii erau imuni, P. falciparum ar fi putut demoraliza și destabiliza un imperiu aflat deja sub asediul barbarilor, speculează doamna Shah. Teoria conform căreia a contribuit la declinul și căderea Romei, la fel ca și la ascensiunea acesteia, este nedovedită, dar plauzibilă.

Paraziți și oameni

Un mileniu mai târziu, malaria a lovit și apoi a întărit o altă instituție romană: biserica catolică. Cinci papi au murit probabil din cauza asta, între 1492 și 1623. După ce l-a ucis pe Papa Grigore al XV-lea, cardinalii au venit la Roma pentru a-și alege succesorul. Șase au murit de malarie. În cele din urmă, șeful bolnav al uneia dintre facțiuni, cardinalul Scipione Borghese, era atât de disperat să plece acasă încât a susținut un candidat de compromis tocmai pentru a pune capăt conclavului. Astfel, un țânțar l-a ajutat pe papa Urban al VIII-lea, așa cum scrie Fiammetta Rocco, de la The Economist, în „Arborele febril miraculos”.

Apoi, în jurul anului 1630, misionarii iezuiți au găsit un leac. În munții din Peru, au observat că băștinașii ingerau scoarța pudră a copacului cinchona când tremurau de frig. S-au întrebat dacă ar putea trata, de asemenea, frisoanele de malarie. Și așa a fost. Ingredientul activ era chinina. Curând, s-a dus vestea că iezuiții ar putea trata malaria, la un preț. Ei și-au păstrat secretul și l-au transformat în influență, vindecând regii și domnii ale căror favoruri le urmăreau.

S-ar putea ca, în Marea Britanie, malaria să fi pus capăt unei dictaturi protestante. Oliver Cromwell, omul care l-a decapitat pe regele Carol I, a domnit ca Lord Protector în perioada 1653-1658. Decretele sale puritane au stors viața de bucurie așa cum țânțarii sug sânge. A închis teatre și a interzis machiajul și decorațiunile de Crăciun. I-a urât pe catolici, motiv pentru care a refuzat supărat o ofertă de „pulberea iezuiților” pentru a-și vindeca malaria. Febra l-a ucis, iar veselia a fost legalizată din nou.

Timp de secole, nu a existat niciodată suficientă scoarță de cinchona. Treptat, însă, tehnologia s-a îmbunătățit. În 1820, chimiștii francezi au descoperit cum se extrage chinina din cinchona. În 1865, o un nativ a strecurat curajos semințele de cinchona boliviană unui comerciant britanic. Guvernul olandez a pus mâna pe ele și, după 30 de ani, a aflat cum să le cultive în ceea ce este acum Indonezia. Până în 1900, olandezii produceau peste 5.000 de tone de chinină pe an.

Când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, germanii au invadat Țările de Jos și au confiscat depozitele olandeze de chinină. Japonezii au invadat Indonezia și au confiscat plantațiile de cinchona. Dintr-o dată, puterile Axei dețineau 95% din chinina lumii. Acest lucru le-a oferit un imens avantaj militar. Forțele japoneze au ocupat China, vecinul lor mult mai mare și plin de țânțari, înarmați cu pastile pentru malarie. Trupele aliate au avut mult mai puțină protecție. Malaria a afectat 60% din efective, în Asia de Sud-Est. Pe insula Bataan, 85% din trupele americane și filipineze au fost lovite de malarie când s-au predat japonezilor. A fost cea mai mare predare către o putere străină din istoria americană. New York Times a menționat că bătălia s-a pierdut nu din lipsă de gloanțe, „ci pentru că tabletele de chinină s-au terminat”.

Cererea din timpul războiului a stimulat o cursă pentru inventarea unui substitut corespunzător. Primii care au atins acest obiectiv au fost oamenii de știință germani, cu clorochina. După război, clorochina a fost atât de larg utilizată încât paraziții au devenit rezistenți la ea. Competiția dintre știință și evoluție continuă și astăzi.

Perioada de după război a înregistrat un puternic impuls pentru exterminarea țânțarului anofel însuși, prin pulverizarea habitatului său cu DDT, un insecticid atât de eficient încât Centrele pentru Controlul Bolilor din America l-au numit „bomba atomică a lumii insectelor”. Pulverizarea prolifică a provocat prăbușirea populațiilor de țânțari. În 1951, malaria dispăruse din Statele Unite. Până în 1964, numărul cazurilor din India scăzuse de la 75 milioane pe an la mai puțin de 100.000.

Dar DDT a avut și efecte secundare. A persistat în mediul înconjurător și a pătruns în lanțul alimentar. În America, DDT a fost găsit în lapte, după ce vacile au mâncat iarba dată cu insecticidul respectiv. Și țânțarii au evolua, putând rezista substanței chimice. În 1962, Rachel Carson a publicat „Silent Spring”, o carte despre pericolele utilizării pesticidelor fără a le înțelege efectele pe termen lung. Aceasta a dus la interzicerea DDT și a contribuit la declanșarea mișcării ecologice moderne.

Este fascinant să speculăm cum ar putea arăta lumea, dacă malaria nu ar fi existat niciodată. Dacă Hanibal ar fi cucerit Roma, ar vorbi europenii de azi limbi derivate din punică în loc de latină? Dacă comerțul transatlantic cu sclavi nu ar fi fost atât de profitabil, ar fi evitat America războiul civil și segregarea? Dacă armata japoneză fortificată cu chinină nu i-ar fi bătut atât de rău pe naționaliștii chinezi, ar fi putut comuniștii lui Mao Zedong să preia puterea?

Astfel de întrebări nu-și pot găsi răspunsul. Dar omenirea poate descoperi, într-o bună zi, cum arată o lume fără malarie. Din 2000, numărul anual de morți s-a înjumătățit, la aproximativ 400.000. Țările bogate au eradicat boala drenând mlaștinile, pulverizând insecticid și dormind în camere cu aer condiționat.

În Africa, malaria încă ucide o mulțime de copii și îmbolnăvește adulții, ceea ce îngreunează munca și obstrucționează drumul continentului spre prosperitate. Cu toate acestea, poate fi învinsă. Senegalul a învins boala aproape total în unele regiuni și speră să o elimine la nivel național, până în 2030. În ciuda perturbării provocate de Covid-19, acest lucru este fezabil, datorită unei combinații de plase de pat, pastile și tehnologie genomică.

La o scurtă călătorie cu mașina de Dakar, într-un cartier numit Madina Fall, bălți largi se înșiruie pe un drum neasfaltat. Malaria a devastat zona timp de mii de ani, dar acum a dispărut. „Fratele meu mai mare a murit din cauza asta. Sora mea mai mică a murit din cauza asta. Aproape că și eu am murit de asta ”, spune Bada Niang, un localnic. „Acum, avem plase de pat și practic nu mai există aici.” >>

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here