Cum ar putea Covid să împiedice reducerea decalajului dintre țările sărace și cele bogate

Sursa: Pixabay

Chiar și până să lovească pandemia de Sars-CoV-2, ar fi fost nevoie de 170 de ani pentru a reduce la jumătate diferența dintre venituri, notează The Economist.

<< La un moment dat, părea posibil ca pandemia de Covid-19 să dea o lovitură mai blândă economiilor sărace decât celor bogate. În schimb, virusul pare să dea lumea emergentă înapoi, în încercarea de a ajunge la veniturile economiile avansate. PIB-ul real pe persoană, în America, a scăzut cu aproximativ 4% în 2020, cu doar o jumătate de punct procentual mai mult decât media pe piețele emergente, în termeni de paritate a puterii de cumpărare. Dar proiecțiile făcute de FMI în aprilie sugerează că creșterea americană va depăși acest prag în acest an; cu pandemia care încă devastează locuri precum Brazilia și India, creșterea economică din țările sărace va rămâne probabil și mai în urmă. Încă și mai îngrijorător este faptul că pandemia poate remodela economia globală în moduri care să facă această convergență continuă spre veniturile lumii bogate să devină o lozincă și mai grea. Perspectivele mai proaste pentru țările sărace vor face, la rândul lor, mai dificilă gestionarea crizelor viitoare, de la pandemii la schimbările climatice. Lumea bogată ar trebui să ia act.

Economiștii socoteau cândva că veniturile din economiile mai sărace ar trebui să le ajungă în mod natural pe cele din economiile mai bogate, bazându-se pe experiențe din Europa din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când statele întârziate industrial au ajuns (și chiar depășit) Marea Britanie. Se considera că țările înapoiate ar putea împrumuta cel mai nou know-how de la cele aflate în frunte, iar baza lor limitată de capital promitea o rentabilitate mare pentru investitori. În anii 1950, doi economiști, Robert Solow și Trevor Swan, au dezvoltat separat modele de creștere economică în care rentabilitatea mai mare a capitalului în țările mai sărace decât în ​​cele bogate duce la mai multe investiții, generând o creștere și convergență mai rapide. Pe măsură ce experții strângeau mai multe date despre mai multe țări, devenea clar că secolul al XX-lea nu a fost o perioadă de convergență, ci mai degrabă de „mare divergență”, după cum spuneai Lant Pritchett, de la Universitatea Oxford.

Apoi, la fel cum economiștii au renunțat la ideea convergenței, țările mai sărace au început să le depășească pe cele bogate într-un mod extraordinar. Între 1985 și 1995, veniturile pe persoană din lumea emergentă au rămas în urma celor din țările bogate cu o rată de 0,5% pe an, potrivit unui nou articol semnat de Michael Kremer, de la Universitatea din Chicago, Jack Willis, de la Universitatea Columbia, și Yang You, de la Universitatea din Hong Kong. Însă, din 2005 până în 2015, veniturile au fost convergente la o rată de 0,7% pe an. Creșterea mai lentă în lumea bogată a ajutat la schimbare, dar mai importantă a fost o accelerare largă a creșterii țărilor sărace. În mod crucial, ponderea economiilor în curs de dezvoltare care se confruntă cu recesiuni dezastruoase s-a redus dramatic, potrivit lucrărilor recente ale lui Dev Patel de la Universitatea Harvard și Justin Sandefur și Arvind Subramanian de la Centrul pentru Dezvoltare Globală. Ratele medii anuale de creștere au fost negative în 42% din țările cu venituri mici, în anii 1980, comparativ cu doar 16% în anii 2000 și 2010.

Această transformare a avuției a avut consecințe enorme pentru o gamă largă de probleme, de la sărăcia globală la geopolitică. Cu toate acestea, economiștii nu știu sigur de ce creșterea bruscă a decolat și, de aceea, se chinuie să-și dea seama cât de probabilă va fi continuarea convergenței. Chiar și înainte de pandemie au existat tendințe care au stârnit nedumeriri. Țările cu venituri mici le-au depășit pe cele cu venituri mari cu 1,5 puncte procentuale pe an, în anii 2000 (iar țările cu venituri medii s-au descurcat mai bine), însă diferența s-a redus la doar 0,65 puncte procentuale în anii 2010. Convergența a devenit, de asemenea, mai puțin răspândită, din punct de vedere geografic, pe măsură ce anii au trecut, după 2010. În timp ce veniturile din economiile emergente asiatice și europene au continuat să se apropie de cele din America, America Latină, Orientul Mijlociu și Africa sub-sahariană au început să rămână cu mult în urmă, în jurul anului 2013.

Scăderea producției reale per persoană, în 2020, a șters progresele făcute într-un deceniu de către țările rămase în urmă, în materie de venituri. Unele țări vor putea recupera rapid aceste pierderi, cu toate că vaccinările și apariția de focare încă mai complică lucrurile. Creșterea prețurilor mărfurilor ar putea spori avuția exportatorilor de resurse naturale, în timp ce migrația mai multor servicii online după covid-19 ar putea deschide oportunități pentru comerț. În anumite privințe, țările în curs de dezvoltare au devenit, de asemenea, mai reziliente din punct de vedere economic. Domnul Kremer și colegi coautori analizează 32 de indicatori ai calității guvernanței, politicii macroeconomice și dezvoltării financiare și constată că, pentru 29 dintre aceștia, performanța s-a îmbunătățit mai mult în țările mai sărace decât în ​​cele bogate, între 1985 și 2015. Convergența a avut loc, de asemenea, și pe palier cultural, cum ar fi atitudinile față de inegalități și muncă. Devenind tot mai asemănătoare țărilor bogate, zonele sărace ar putea, mai ușor decât în ​​trecut, să mențină o creștere stabilă, așa se întâmplă în economiile bogate.

Cu toate acestea, alți factori care au stimulat creșterea în anii 2000 și 2010 – cum ar fi dezvoltarea rapidă a Chinei și explozia comerțului asociată cu răspândirea lanțurilor globale de aprovizionare – nu pot fi reproduși cu ușurință. Îngrijorările din lumea bogată cu privire la fiabilitatea lanțului de aprovizionare, exacerbate de blocajele logistice care acum afectează economia globală, ar putea conduce de fapt la o oarecare reducere a comerțului. Poate că cea mai îngrijorătoare este posibilitatea ca trauma pandemiei să suscite instabilitatea politică și socială, în special în regiunile întârziate, subminând baza pentru o creștere stabilă.

Argumente de închidere

Țările sărace abia își pot permite astfel de eșecuri. Chiar și în ritmul de recuperare din ultimele două decenii, ar fi nevoie de aproximativ 170 de ani pentru ca economia medie în curs de dezvoltare să înjumătățească decalajul de venit, spun Patel și coautorii. Creșterea recentă nu a redus cu mult dependența lumii sărace de bunăvoința lumii bogate, așa cum o demonstrează decalajul în privința ratelor de vaccinare. Iar costurile schimbărilor climatice nu fac decât să se îngroașe.

Creșterea rapidă de la începutul acestui secol a încurajat guvernele lumii bogate să vadă țările în curs de dezvoltare mai mult drept piețe profitabile sau rivali strategici decât drept cazuri de caritate. Dar zonele sărace rămân mai vulnerabile la crize. Iar cu fiecare criză, atingerea unei creșteri stabile devine și mai dificilă. Politica lumii bogate în chestiuni care merg de la comerț la ajutor trebuie să țină seama de acest lucru. >>

De ce scapă mereu basma curată Aleksandr Lukașenko?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here