Cum au ajuns Rusia și Turcia să bată palma pe Nagorno-Karabah. Armenia și Azerbaidjan încheie un conflict de 30 de ani cu ajutorul unui acord de pace tensionat

Azerbaidjanul sărbătorește victoria, Armenia suferă o pierdere, dar Rusia și Turcia, cele două puteri care au făcut posibil un aranjament, obțin avantaje, scrie The Economist. Publicația britanică explorează acordul de pace care a iscat un scandal-monstru în capitala armeană, Erevan, și inventariază cele trei motive care au împins în acest punct evoluția din ultimele săptămân a conflictului din Nagorno-Karabah

„Sinronizarea a fost impecabilă. Pe 7 noiembrie, în timp ce liderii democrați ai lumii s-au aliniat pentru a-l felicita pe Joe Biden pentru victoria sa în alegerile prezidențiale, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, la sunat pe omologul său rus, Vladimir Putin. Cei doi lideri, copleșiți de nostalgia pentru marile jocuri imperiale, aveau de discutat ceva. Cu atenția Americii și a Europei distrasă de alegeri și de cel de-al doilea val de covid-19 din ultimele câteva săptămâni, ei au modificat harta politică a Caucazului de Sud, schimbând pentru următorii ani echilibrul de putere din această regiune strategică, situată la răscrucea Europei, Asiei și Orientului Mijlociu.

Contururile noii hărți politice au început să apară două zile mai târziu, odată cu un acord de pace în cel mai îndelungat conflict nerezolvat din regiune. Zona făcuse odată parte din Uniunea Sovietică, Nagorno-Karabakh fiind o enclavă separatistă armeană în interiorul Azerbaidjanului. La începutul anilor 1990, Armenia, ajutată de Rusia, a capturat enclava pe care a considerat-o esențială pentru identitatea și statalitatea sa și a ocupat cele șapte districte adiacente care aparțineau Azerbaidjanului. Conflictul a fost semi-înghețat, dar nu a fost niciodată rezolvat și s-a înecat în discuții diplomatice.

Dar pe 27 septembrie, după 25 de ani de așteptare a întoarcerii acasă a teritoriului său, Azerbaidjanul, ajutat de Turcia, a intrat în război, inversându-și înfrângerea și recâștigând cea mai mare parte a terenului pierdut – cu aparentul acord al Rusiei. Iar pe 8 noiembrie, după șase săptămâni de lupte grele, Azerbaidjanul și-a ridicat steagul peste Șușa – o cetate pe vârf de deal din Nagorno-Karabakh și un leagăn al culturii azere – provocând o sărbătoare spontană pe străzi. Era ajunul zilei drapelului național, marcând o perioada de scurtă durată a independenței Azerbaidjanului, între din 1918 și 1920.

În câteva ore, forțele epuizate și demoralizate ale Armeniei au fost forțate să capituleze. Știrea a fost transmisă de Nikol Pașinian, prim-ministruul Armeniei, sub forma unei postări pe Facebook. „Dragi compatrioți, surori și frați. Eu personal am luat o decizie foarte grea pentru mine și pentru noi toți. Am semnat o declarație cu privire la încetarea războiului din Karabah, cu președinții rus și azer. Textul declarației este incredibil de dureros pentru mine și poporul nostru”, a scris el.

Conform acordului, Armenia va depune armele și se va retrage din districtele rămase din jurul Nagorno-Karabakh. Rusia, care are un acord de securitate cu Armenia, va desfășura o forță de menținere a păcii complet armată de 2.000 de oameni în următorii cinci și, eventual, zece ani. Nu a fost menționat statutul Nagorno-Karabakh. În ultimele zile, zeci de mii de etnici armeni și-au fugit de casele din Stepanakert, capitala, în timp ce armata azerbaidjană se apropia.

Pentru armeni, vestea a fost cu atât mai șocantă cu privire la eșecul domnului Pașinian de a-și pregăti țara pentru această predare. În mod deloc surprinzător, la Erevan a izbucnit un protest, cu mulțimi care au asaltat parlamentul și l-au numit trădător pe dl Pașinian. Între timp, cu viteza fulgerului, Rusia și-a deplasat trupele, stabilind prezența militară mult dorită pe coridorul Lachin care leagă Armenia de Nagorno-Karabakh – principala arteră a conflictului.

Acest lucru este ceva căruia președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliiev, i-a rezistat îndelung. După ce a observat îndeaproape utilizarea forțelor de menținere a păcii ruse în războiul declanșat de Moscova împotriva Georgiei vecine, în 2008, el nu a dorit să vadă trupe rusești în Nagorno-Karabakh. Cu toate acestea, nu avea de ales.

Continuând acest război risca o confruntare directă cu forțele rusești, care au un acord de securitate cu Armenia. Doborârea unui elicopter militar rus de către forțele azere, deasupra teritoriului armean, cu puțin timp înainte de anunțarea acordului de pace i-a oferit Rusiei un casus belli.

De asemenea, este probabil că Turcia a ajutat la convingerea Azerbaidjanului să accepte acordul. Deși nu este menționată în acordul trilateral, Turcia a fost totuși un jucător-cheie în cele șase săptămâni de luptă și un beneficiar al acordului de pace.

Conform acordului de pace, Turcia va obține un coridor de transport direct prin teritoriul armean către partea principală a Azerbaidjanului și a Mării Caspice – legându-l de Asia Centrală și de inițiativa Chinei, „One Belt, One Road”. Acordul de pace prevede construirea unui drum din Azerbaidjanul propriu-zis spre Nakhchivan, o exclavă care se învecinează cu Turcia. Deși Rusia va controla drumul în sine, mărfurile turcești și chineze vor călători de-a lungul acestuia.

Într-un anumit sens, o soluție militară în Nagorno-Karabakh fusese probabil dintotdeauna inevitabilă. Azerbaidjanul, o economie bogată în petrol, a devenit mai bogat, mai încrezător și mai frustrat de procesul de pace prelungit. Dar trei factori au dus la final.

Unul dintre acestea a fost îndrăzneala crescândă a Turciei, care și-a arătat disponibilitatea de a folosi forța și de a oferi sprijin militar Azerbaidjanului, sub forma unor planificatori și mercenari sirieni. Al doilea a fost asentimentul Rusiei în războiul Azerbaidjanului și în ceea ce privește prezența Turciei. În trecut, Azerbaidjanul a fost cenzurat de la a lansa o ofensivă totală, dat fiind angajamentul de securitate al Rusiei față de Armenia. Dar, după cum a calculat Azerbaidjanul, pe bună dreptate, acest angajament a fost anulat efectiv de revoluția „culorilor” din Armenia, din 2018, care l-a propulsat pe domnul Pașinian, un lider populist, la putere.

În ochii domnului Putin, care nu recunoaște legitimitatea liderilor aduși la putere de răzvrătiri revoluționare, domnul Pașinian nu a meritat protecția Rusiei. El l-a înfuriat în continuare pe domnul Putin prin trimiterea la închisoare a unui prieten de-al său, Robert Kociarian, fost președinte armean, și prin refuzul cererii domnului Putin de a-l lăsa în librtate sau chiar de a-l vedea în timpul vizitei sale la Erevan, în 2019.

Al treilea factor a fost decuplarea treptată a Americii de regiune, care a devenit deosebit de pronunțată sub Donald Trump. Acest lucru a atras critici puternice din partea lui Joe Biden, acum președintele ales, care a emis o declarație pe 13 octombrie: „Inexplicabil, administrația Trump a fost în mare măsură pasivă și dezangajată, în această perioadă recentă de escaladare”. Nici Trump, nici secretarul său de stat nu au ajuns în Armenia și Azerbaidjan, a spus el. Biden a argumentat că Casa Albă nu ar trebui să-i delege Moscovei diplomația și să spună Turciei să rămână în afara conflictului. În mod ironic, tocmai în ziua în care domnul Biden a fost declarat câștigător, domnul Erdogan a ridicat telefonul pentru a vorbi cu domnul Putin.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here