Cum trebuie redesenată politica SUA de „engagement” în relația cu China

Sursa: captură video

„Geopolitica actuală necesită o politică de implicare (engagement – orig.) în relația cu China, care să fie condusă nu de dorința de a schimba țara, ci de imperativul de a coopera în atacarea provocărilor globale. În recentul lor summit virtual, atât președintele american, Joe Biden, cât și președintele chinez, Xi Jinping, au părut să înțeleagă miza aflată în joc”, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.

<< Din 1971, când consilierul american pentru securitate națională, Henry Kissinger, a vizitat China, implicarea în relația cu Republica Populară a constituit o trăsătură fundamentală a diplomației americane. Cu toate acestea, deteriorarea din ultimii ani a  relațiilor SUA-China sugerează că această politică se poate să fi ajuns la final.

Summitul virtual de săptămâna trecută dintre președintele american, Joe Biden, și președintele chinez, Xi Jinping, poate fi interpretat ca o ultimă încercare de a salva relația bilaterală. Acesta este un pas pozitiv: politica de engagement a jucat un rol crucial în descurajarea confruntării dintre Statele Unite și China. Acesta este motivul pentru care SUA ar trebui să revină la engagement, dar cu o abordare actualizată, care să țină cont de o agendă tot mai globală.

În timpul Războiului Rece, SUA au imaginat implicarea în relația cu China ca o modalitate de a integra țara în sistemul internațional, mai degrabă decât să o îngrădească sau să o izoleze. Într-un articol din 1967, publicat în Foreign Affairs, viitorul președinte, Richard M. Nixon, a susținut că „pur și simplu nu ne putem permite să lăsăm China pentru totdeauna în afara familiei națiunilor, alimentând-și fanteziile, cultivându-și ura și amenințându-și vecinii”.

Sfârșitul Războiului Rece a lăsat lumea într-o situație neobișnuită din punct de vedere istoric: SUA, ca singurul hegemon al lumii. Politica externă a țării, inclusiv exportul de democrație și de valori liberale, a definit astfel agenda globală.

Această stare de fapt a dat naștere unui efort de promovare a liberalizării în China. A National Security Strategy for a Global Age, document emis de administrația președintelui Bill Clinton, în 2000, descria o abordare a politicii de engagement, concentrată pe încurajarea Chinei să „întreprindă reforme politice și economice importante”.

În zilele noastre, engagement-ul cu China nu este foarte popular în rândul factorilor de decizie din SUA. Administrația fostului președinte Donald Trump l-a respins categoric.

Unii realiști din sfera politicii externe au repetat această afirmație, susținând că aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, în 2001, a facilitat ascensiunea acesteia în calitate de competitor strategic pentru SUA. Potrivit acestui punct de vedere, SUA au fost naive să creadă că liberalizarea economică va aduce reforme politice, ca să nu mai vorbim ca China să devină un membru responsabil al comunității internaționale.

Această perspectivă a ajuns să pătrundă în politica americană în ultimii ani. Într-o perioadă în care republicanii și democrații par să nu fie de acord cu nimic, ei sunt uniți în ceea ce privește necesitatea unei politici dure a Chinei.

Dar această poziție are un defect fatal. Engagement-ul este valoros nu numai pentru capacitatea sa de a schimba China, prin stimularea liberalizării politice și economice. El modelează, de asemenea, mediul internațional în care se petrece ascensiunea Chinei, într-un mod care descurajează țara de la adoptarea unei atitudini de confruntare.

De fapt, engagement-ul SUA-China a creat condițiile necesare, deși nu suficiente, pentru a preveni conflictul. Prin adâncirea comerțului și investițiilor bilaterale, engagement-ul a intersectat cele două economii într-un grad fără precedent. Exporturile către China au susținut 1,2 milioane de locuri de muncă din SUA, în 2019, în timp ce Rhodium Group estimează că la sfârșitul anului 2020, investitorii americani dețineau 1,1 trilioane de dolari în acțiuni emise de companii chineze.

După cum arăta Joseph S. Nye, efectul disuasiv al interdependenței crește costurile confruntării atât pentru agresor, cât și pentru victimă. De exemplu, în 2010, Armata Populară de Eliberare a îndemnat guvernul chinez să vândă o parte din acțiunile în dolari ale țării cu scopul de a pedepsi SUA pentru vânzarea de arme către Taiwan. Banca Populară a Chinei s-a opus, invocând costurile potențial mari pentru economia chineză. Guvernul a fost de partea BPC.

Dar, cu toate că interdependența economică poate ajuta la descurajarea confruntării, nu va duce neapărat la cooperare. Acest lucru a fost clar în timpul crizei COVID-19. Pe măsură ce pandemia și-a întins aripile, SUA și China nu au reușit să creeze un răspuns comun, recurgând în schimb la învinuiri reciproce, războaie de propagandă și teorii ale conspirației.

Astăzi, imperativele urgente care depășesc granițele – cum ar fi gestionarea bunurilor publice globale – definesc geopolitica. În urma recentei Conferințe a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (COP26), de la Glasgow, obiectivul de a limita încălzirea globală la 1,5° Celsius peste nivelurile preindustriale rămâne în viață, dar cu greu. Realizarea acestuia va necesita un efort herculean, susținut de cooperarea SUA-China.

În acest context, este vital ca SUA și China să adopte un cadru de politică de engagement orientat spre rezolvarea problemelor globale și sprijinirea cooperării chiar și în perioadele de dezacord. Un cadru de lucru în detaliu privind știința și tehnologia, dezvoltat de Valerie J. Karplus, de la Universitatea Carnegie Mellon, sugerează o strategie de acceptare a oportunităților de cooperare cu risc scăzut și cu recompense ridicate în perioadele de tensiune și inițiative mai ambițioase atunci când relațiile sunt într-o zodie mai bună.

În același timp, SUA și China trebuie să introducă reguli în relațiile lor. În vremuri incerte, confruntarea se va produce, cel mai probabil, din întâmplare. Pentru a atenua acest risc, cele două puteri ar trebui să țină seama de sfaturile fostului secretar de stat american, George Shultz, și să se angajeze să „îngrijească grădina diplomatică” – adică să trateze diplomația nu ca pe o activitate ad-hoc, ci ca pe un obicei.

În perioada post-Război Rece, abordarea SUA cu privire la politica de engagement cu China s-a potrivit vremurilor. Dar SUA nu mai sunt singura superputere a lumii. În era care vine, SUA vor fi una dintre cele două superputeri înconjurate de puteri medii relevante din punct de vedere geopolitic. Aceasta înseamnă nu numai că SUA trebuie să-și schimbe abordarea, ci și că puterile medii – care reprezintă o cotă mai mare din economia mondială decât SUA și China luate împreună – trebuie să contribuie la gestionarea rivalității chino-americane.

Engagement-ul va trebui, prin urmare, să devină o responsabilitate comună, ceea ce le va cere și altor actori să-și aducă o contribuție. Acest lucru ar avea un impact pozitiv asupra securității internaționale, plasând omenirea într-o poziție mai bună pentru a face față provocărilor globale presante cu care ne confruntăm. >>

De ce contează alegerile din Italia

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here