De ce trebuie acţionat „anti-China”

Sursa: Flickr

Pentru o ţară ca România, cu caracteristicile ei geografice şi demografice, cu istoria sa şi potenţialul ei natural economico-militar, nu există alternative la închegarea unor parteneriate strategice externe şi, de la un punct încolo, la respectarea lor plenară, în literă şi spirit.

Proiecte de infrastructură – auto, feroviară sau energetică – pe care România le putea de multă vreme transpune în realitate, cu finanțare extrem de avantajoasă (europeană sau de la alte state partenere care ne ajută deja de peste două decenii, precum Japonia, de exemplu) și prin firme europene, naționale sau din ţările cu tradiţie în furnizarea ajutorului de dezvoltare pentru Bucureşti, au fost ținute în așteptare, în ultimii ani, aparent într-un mod inexplicabil. Aparent, zic, căci la o disecție ușor mai vigilentă, surpriza se face țăndări: e vorba de trofee la care companiile chineze au tot visat să aibă acces premium, iar acolo unde spui companii chineze trebuie citit statul chinez. Până la urmă, ce stat comunist, indiferent de poleiala sa capitalistă, poate fi separat de întreprinderile pe care le cultivă?Iar ruptura logică, în cazul de față, e banală și se întinde pe două etaje.

  • Primul – de ce să construiești pe credit „politic” chinez, dar pe banii tăi, la dobânzi de toate tipurile, colosale și netransparente?
  • Al doilea, dacă vorbim propriu-zis de finanțarea UE disponibilă pentru asemenea proiecte – de ce banul contribuabilului european, deja alocat ție și la un preț modic, să fie înghițit nu de tine, destinatarul direct, ci de un actor care nu doar că riscăm să ne distorsioneze piața, dar nici nu a contribuit în prealabil la portofelul european comun, în timp ce tu, România, de pildă, participi cu felia ta, anual? 

Răspunsul care transpare, fără mari eforturi de a-l căuta, e destul de vizibil cu ochiul liber: pentru că semaforul care a putut da undă verde sau, din contră, a putut menține culoarea roșie a fost unul politic, mereu acelaşi, cu origini interne și a putut fi antamat de chinezi la un prețuri ridicol de mici, comparativ cu beneficiile macro. 

Dar sunt șanse ca vremurile alea să apună, iar actualul guvern de la București nu va avea nicio scuză dacă nu va pune stop. Şi pare că e tot mai conştient că e cazul să o ia în direcţia asta.

Despre ce e vorba? 

Revolta magistraţilor dă peste cap proiectul China impus de PSD„, scriam exact acum doi ani, notând totodată că „poate ce este cel mai interesant în povestea românească numită China e faptul că, în optica reprezentanţilor puterii de la Bucureşti din intervalul 2012-2019, nici măcar nu e vorba cu adevărat de performanţele economice ale Chinei, de altfel unicul element care ar permite a se vorbi în termeni cât de cât pozitivi despre această ţară. Chiar dacă le invocă cu religiozitate pe post de argumente ultime ale lobby-ului pe care-l fac în acea direcţie, oameni ca Dragnea, Tăriceanu şi Ponta nu sunt interesaţi de atât de eficienţa economiei, cât de componenta politică a miracolului chinezesc„. 

Mai semnalam, cu acea ocazie, că, de la protestele magistraţilor, la ridicarea mizei (mai ales graţie partenerilor strategici ai României) în chestiunea alegerii procurorului-şef al Parchetului European, statul de drept şi democraţia din România au în mână două instrumente care ar putea face diferenţa în viitorul apropiat. Ele sunt semnul concret că modelul chinezesc, atât de chirurgical descris în cele trei pasaje din cartea lui Kerry Brown, este dezavuat în zonele critice ale societăţii cu aceeaşi forţă cu care este elogiat la vârful puterii politice”.

Iar cele trei pasaje la care trimiteam la vremea respectivă, culese din CEO China, a lui Kerry Brown, şi înşirate în traducere proprie, erau următoarele:

  • În China ar exista în jur de 200 de familii importante, dar probabil nu mai mult de 20-30 dintre ele exercită o influenţă semnificativă. Cele mai proeminente au legături cu familia Deng (Deng Xiaoping – n.r.) şi, de ceva vreme, cu cea a lui Jiang Zemin„.
  • Totodată puterea clanurilor se manifestă prin controlul activelor şi sectoarelor economice aflate în proprietatea statului. Familia fostului premier al Chinei, Li Peng, unul dintre liderii cel mai des asociaţi cu represiunea din Piaţa Tienanmen, a avut în ultimii ani o poziţie influentă în sectorul energetic, un sector imens şi de importanţă strategică. Familia fostului preşedinte Jiang Zemin este profund implicată în afacerile din telecomunicaţii, un alt domeniu extrem de profitabil. Iar interesele foarte respectatului premier din perioada lui Jiang, Zhu Rongji, sunt în zona finanţelor„. 
  • Corupţia reprezintă o temă aparte în mandatul lui Xi. (…) Este ea considerată de către Partidul Comunist Chinez drept ceva intrinsec rău, în sensul de afirmare a interesului propriu în detrimentul celorlalţi? Există nenumărate dovezi că, de fapt, discursul anticorupţie din China contemporană nu corespunde, de exemplu, definiţiei date de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), care se referă la oficiali ce-şi folosesc funcţiile publice pentru câştiguri personale, lucru considerat greşit în orice împrejurări. În China, lucru admis şi de unii oficiali, este aproape imposibil să nu-ţi foloseşti poziţia publică în interes personal„. 

Ei bine, ce rost are să ne întoarcem acum, în martie 2021, la fantomele care ne bântuiau în februarie-martie 2019? Este destul de simplu: în doar doi ani de transformări politice aflate în strânsă legătură cu modul în care românii înşişi văd evoluţia propriei ţări, dovadă ceea ce s-a decis la urne, Bucureştiul a ajuns pe punctul de a face paşi decisivi în consolidarea traiectoriei pe care o apucase atunci când a aderat la NATO şi UE. Iar unul dintre aceşti paşi este cel al renunţării concrete la bâjbâială, atunci când vine vorba geopolitică şi unul dintre combustibilii ei vitali – banii.

Actualul Guvern are pe masă un memorandum de limitare a participării la licitaţii a unor companii din afara UE sau din state cu care România nu are acorduri comerciale. Documentul a fost aprobat luna trecută în Cabinetul Cîţu şi urmează adoptarea unei Ordonanţe. I se mai zice şi „Ordonanţa anti-China”, care ar veni la nici un an după un alt gest fundamental făcut de autorităţile de la Bucureşti – scoaterea din joc a Beijingului din povestea nebuloasă a reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă şi intrarea în scenă a americanilor. Anterior, în vara lui 2019, cu puţin înaintea căderii Guvernului PSD-ALDE, condus de Viorica Dăncilă, vizita preşedintelui Klaus Iohannis la Washington se solda cu semnarea unui memorandum între România şi SUA, privind tehnologia 5G, cu o evidentă dedicaţie pentru ofensiva chineză în Europa, via Huawei (iar cât priveşte ceea ce reprezintă „şocul Huawei”, Universul.net a scris pe larg, la vremea respectivă).

Aşa cum, în detaliu, numeroşi analişti au scris, au repetat şi au luat-o de la capăt, problema chineză nu a fost niciodată, nu este nici acum şi nici nu ar putea fi, în viitorul previzibil, una de economie, ci de politică şi geopolitică. Beijingul, controlat de Partidul Comunist Chinez, nu face afaceri, ci vinde, la aparente preţuri de dumping, un model politic şi social, în esenţă deloc diferit de cel de care românii se rupseseră în decembrie 1989, cu costul greu a peste 1.000 de morţi. La fel cum nici Rusia lui Putin nu-şi vinde gazul strict pe dolari, ci pe barter geopolitic. Iar România a avut nefericirea de a se fi familiarizat prea bine, timp de cinci decenii, şi cu implicaţiile acestui tip de business-raider. De altfel, nu am scăpat nici până în zi de azi de ofensiva Moscovei în acest sens, dovadă trenarea proiectelor de explorare şi exploatare a resurselor naturale din Marea Neagră, perfect pusă în scenă, chiar până în clipa în care şi-a dat ultima suflare, de guvernarea PSD-ALDE.

Nu este nicidecum o coincidenţă că debranşarea de la butoane a grupărilor PSD-Tăriceanu a coincis cu pierderea de către Beijing şi Moscova a unor pârghii preţioase. Cei doi mari actori de pe scena internaţinală le folosiseră la maximum, iar oficialii din cele două capitale au fost conştienţi mereu că, odată pierdute sau măcar „suspendate”, lucrurile vor scăpa de sub control, iar afacerile de acest tip vor avea instantaneu de suferit.

Pentru a pricepe toate astea, Chinei şi Rusiei nu le-au trebuit nici tactici complexe de spionaj, nici analiştii cei mai rafinaţi în decriptarea României. În ultimii trei ani, de pildă, le-a fost suficient să urmărească declaraţiile unor oameni-cheie din fosta opoziţie, care începând cu toamna lui 2019 s-au şi regăsit în poziţii strategice în guvernările ce au urmat.

Doi dintre ei au ajuns chiar premieri – Ludovic Orban şi Florin Cîţu.

În ianuarie 2020, prim-ministrul de la acea vreme, Ludovic Orban, schiţa o intersecţie, în sfârșit limpede, între interesele strategice ale României şi cele economice: „Ne dorim un partener serios, dacă Exxon decide să vândă, care să fie din zona parteneriatelor noastre – Uniunea Europeană, NATO”.

Iar cu un an înainte, când încă era un politician aflat în opoziţie, actualul premier, Florin Cîţu, îşi expunea fără menajamente viziunea asupra jocului chinez în România:

  • << Dragnea și Vâlcov negociază cu Rusia și China împrumuturi cu dobândă “preferențială”!
  • Planul a început să fie implementat de prin 2014.
  • Vă aduceți aminte campania puternică de manipulare despre “beneficiile” investitorilor chinezi în România.
  • Dar CE s-a opus atunci.
  • Acum PSD-ul lui Dragnea și ALDE-ul lui Tăriceanu au schimbat tactica. Întâi distrug țara și schimbă legile (investiții prin PPP și nu fonduri UE) în așa fel încât intervenția Chinei și a Rusiei să fie mai ușoară.
  • Colegii mei v-au explicat cum OUG 114 în combinație cu legea off-shore duc la o dependență a României și mai mare de Rusia.
  • Este evidentă acum și strategia și în ceea ce privește finanțarea deficitului bugetar și a datoriei publice.
  • Întâi taxezi băncile și începi o campanie de demonizare a tot ce înseamnă investitor de la vest. După aceea te plângi că nu te poți împrumuta de la aceștia pentru că prețul este prea mare.
  • Soluția pe care ne-o va prezenta Dragnea într-o emisiune la o televiziune furnizoare de #fakenews? Împrumuturi cu dobândă „preferențială” din Rusia și din China.
  • Este o strategie pe care Rusia a folosit-o în trecut dar și recent în Venezuela. La fel și China în Africa și bineînțeles Venezuela.
  • Cele două țări folosesc această strategie pentru a controla după aceea politic un guvern. De aceea acum Rusia și China au o problemă cu schimbarea de regim din Venezuela. Știu foarte bine că un regim nou s-ar putea să se uite la cum au fost făcute împrumuturile din trecut. (Venezuela are miliarde de dolari împrumuturi de la Rusia și China pentru care plătesc cu… of course, petrol ).
  • Războiul început de PSD+ALDE cu investitorii străini nu este întâmplător. Nici distrugerea economiei. Reprezintă planul PSD+ALDE de a justifica în câteva luni împrumuturi directe de la China și indirecte de la China și Rusia.
  • Iar pentru a se asigura că doar China și Rusia rămân “opțiunile” României, începe în aceste zile demonizarea FMI și a CE.
  • Dobânda “preferențială” o să fie argumentul suprem. Așa ne vor aruncă în brațele rușilor și chinezilor.
  • Este extrem de “ciudată” lipsa de reacție a instituțiilor statului. Mai ales în condițiile în care PSD și ALDE nu se mai ascund. >>

Era februarie 2019. În februarie 2020, Cîţu, deja premier, convertea analiza şi avertismentul de atunci în iniţiative concrete ale Guvernului pe care îl conduce.

Pentru cei care au totuşi oarece îndoieli sau cărora le este încă dificil să desluşească natura bătăliei care se dă, probabil că un efort suplimentar de comunicare, din partea autorităţilor, nu ar fi chiar în van. Iar el trebuie să pună accentul corect pe realitatea zilelor noastre: România nu atacă China, ci se apără de China. Şi nu pentru simplul motiv că a semnat un parteneriat strategic cu SUA, ori că lansează unul similar cu Japonia sau pentru că e, până la urmă, membru NATO şi UE. Autorităţile de la Bucureşti sunt obligate să procedeze astfel în primul rând în virtutea parteneriatului strategic natural dintre Guvern şi cetăţenii săi, în cadrul căruia autorităţile au datoria de a proteja finanţele ţării, piaţa internă şi menţinerea unui model politic care să garanteze libertăţile de tot felul, de care ne bucurăm deja de 30 de ani. Ca atare, trebuie să procedeze astfel încât niciun contribuabil sau cetăţean să nu stea cu frica-n sân că tranzacţiile semnate de stat în numele lor pot ascunde clauze care, peste ani, să-i angajeze în respectarea unor termeni pe care nu doar că nu-i cunoşteau , dar nici nu i-ar fi aprobat în ruptul capului.

Iar iniţiativa actualului Guvern, de a „rupe pisica” în relaţia cu China, de pildă, numai de legitimitate nu se poate spune că duce lipsă. „Chinezul” Victor Ponta, care încă nu şi-a lămurit pe deplin relaţia specială pe care o are cu autorităţile represive de la Beijing, şi care a avut iniţiativa unui parteneriat strategic SF cu China pe când era premier, e azi un pierde-vară al politicii româneşti, fiind tras pe dreapta nu de americani, ci de alegătorii români. Iar ruso-chinezii Dragnea&PSD&Tăriceanu se reculeg fie în puşcărie, fie în opoziţie, fie, cazul ultimului, cine ştie, cu un picior într-una şi cu altul în cealaltă – tot graţie intervenţiei electoratului neaoş şi intituţiilor autohtone de justiţie, iar nu al unor obscure forţe care ar fi tot complotat împotriva lor, prin Vest.

Maturizarea României, ca democraţie liberală, stat de drept şi jucător corect în relaţia cu partenerii internaţionali nu a fost un drum simplu, nici lipsit de sincope şi nici unul scurt. A durat 30 de ani şi a contabilizat numeroase suişuri şi coborâşuri, dar transformările de substanţă din viaţa unei ţări nu s-au petrecut peste noapte nicicând în istorie şi niciunde pe lumea asta. E drept, conjunctura internaţională a jucat mereu un rol decisiv şi de accelerator sau, din contră, de temporizator al proceselor cu număr uriaş de variabile.

În ultimii 30 de ani, ca şi cu alte ocazii în istoria sa, din fericire, România s-a bucurat de un complex de circumstanţe internaţionale care au putut-o smulge din braţele marasmului chiar şi în momentele supreme de ezitare.

Pentru o astfel de ţară, precum România, cu caracteristicile ei geografice şi demografice, cu istoria sa şi cu potenţialu-i natural economico-militar, nu există alternative la închegarea unor parteneriate strategice externe, iar, de la un punct încolo, la respectarea plenară a lor, în literă şi spirit. Cu atât mai bine atunci când ele, aceste parteneriate, sunt într-o perfectă şi stridentă consonanţă cu aspiraţiile majorităţii societăţii şi cu cele asumate public de toţi politicienii, chiar dacă unii dintre aceştia din urmă se manfestă astfel pe formă, nu pe fond.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here