Experiența unei jurnaliste infectate cu COVID-19: În câteva ore am îmbătrânit cu 10 ani

Experiența infectării cu coronavirus a fost relatată de o jurnalistă din Slatina, în Adevărul.

Astăzi se împlinesc două săptămâni de când am fost „internată cu forţa“, formula preferată de mulţi pacienţi cu forme uşoare de boală, tratată conform protocolului naţional şi externată după două teste negative. După ce am scris despre experienţele altor pacienţi, a fost să experimentez totul pe propria piele.

M-am gândit să vă povestesc lucrurile aşa cum mi s-au întâmplat mie. Am stat mult în cumpănă, nu ştiu dacă ajută cuiva, nu ştiu dacă aduc ceva nou. Sunt însă amănunte pe care poate nu le-aţi lua în calcul atunci când decretaţi că „pacienţii asimptomatici sunt internaţi împotriva voinţei lor şi supuşi unui tratament inuman“.

Cum a început totul Nici astăzi nu aş putea spune cu certitudine de unde am luat virusul. Am avut la un moment dat o suspiciune, însă testele realizate contacţilor mei de familie mi-au dat peste cap calculele. Nu, nu dintr-un focar deja aflat în monitorizare, aşa cum credeam.  Ancheta epidemiologică – aici ar fi loc de multe comentarii, nu le fac – nu m-a lămurit. Cert este că în cele din urmă am fost testaţi pozitiv eu şi soţul meu şi am fost trataţi în Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina.

Spitalizarea a durat, în ambele cazuri, fix 8 zile. La 7 zile de la internare am obţinut primul test negativ (protocolul medical, mi s-a transmis încă de la internare, presupune prima testare la o săptămână de la internare), a doua zi a venit cel de-al doilea şi, odată cu el, externarea. De menţionat că poţi fi externat chiar şi în miez de noapte. Asta înseamnă anunţat, făcut bagajul, urcat în ambulanţă şi condus acasă. Cum am ajuns însă la testul de confirmare? Trecând prin stări asemănătoare unui „început de răceală“. Pe 4 iunie am simţit că „mă-ncearcă o răceală“. Mi-era ba cald, ba frig, fără, însă, frisoanele care te fac să „tremure patul cu tine“.

Am simţit de asemenea dureri musculare şi o stare de slăbiciune, uşoare ameţeli atunci când încercam să mă ridic din pat. Toate veneau, însă, după un week-end prelungit la ţară, în care trebăluisem prin grădină, aşa că le puneam pe seama efortului fizic intens. Vânt puternic, vreme înşelătoare, ce să mai, am răcit. 

M-am suspectat că fac temperatură. Am în casă trei termometre digitale (din vremea în care treceam prin foarte dese episoade de spitalizare cu cei doi copii), niciunul nu indica ce suspectam eu. Am mai cumpărat două, nebunie curată. Nici acestea nu indicau altceva. Dacă aş fi mers la supermarket, agentul de pază m-ar fi lăsat să intru, temperatura nu depăşea 37,3.

 

Până seara au apărut durerile de cap, nu foarte intense. M-au ţinut aproape tot week-end-ul, perioadă în care n-am ieşit din casă, cum nu o făcusem, decât foarte rar, de altfel, din martie. Durerile de cap cedau la paracetamol (am evitat să iau Nurofen), aşa că aşteptam să treacă o săptămână (pe principiul răceala trece cu medicamente într-o săptămână, iar fără medicamente în 7 zile). Când niciunul dintre semnele enumerate mai sus nu mai era prezent (eu nu m-am confruntat cu tuse, de exemplu, de niciun fel, nici cu probleme digestive), deci scăpasem de răceală, ieşind în balcon m-am trezit întrebându-mă de ce florile de tei nu au miros, când de-abia aşteptam perioada. Ei bine, aveau, era o nebunie în toată casa, doar că eu nu simţeam. M-am repezit, aşa cum şi alţii care au trecut prin asta au făcut-o, să simt mirosul parfumului preferat. Am inspirat adânc, dar nimic. Nu un miros vag, nimic-nimic.  În orele următoare am simţit că nici mâncarea nu are vreun gust, nu simţeam nevoia să mănânc, nu simţeam nici foamea. Atunci a fost, pentru mine, semnalul că trăiesc ceva ce n-am mai simţit vreodată în acel mod, deşi am mai trecut prin viroze în care rămâi fără miros şi n-ai vrea să bagi nimic în gură. A fost, pur şi simplu, altceva. Aşa m-am hotărât să fac un test pentru SARS-COV2, cu atât mai mult cu cât, de la începutul săptămânii, şi soţul meu experimenta durerile de cap prin care eu trecusem cu trei zile înainte. „Desemnaţi pe cineva să ridice rezultatul?“ M-am interesat unde pot face testul. Spitalele îl realizează doar pentru pacienţii care se prezintă cu simptome şi pe care îi internează şi îi izolează. În afară de lipsa gustului şi a mirosului deja nu mai aveam niciun alt semn de boală şi nici chef de internare. DSP-ul testează doar în jurul cazurilor confirmate, în ancheta epidemiologică. Am făcut o programare la o clinică particulară din Slatina care recoltează probe în zilele de luni, miercuri şi vineri. Cum ziua de luni, până să mă lămuresc ce şi cum, o ratasem, am ajuns pentru test miercuri după prânz. Am semnat toate acordurile din lume, mi s-a explicat inclusiv faptul că rezultatul testului va fi transmis obligatoriu la Direcţia de Sănătate Publică (lucru pe care îl ştiam şi nu aveam vreo problemă cu asta), iar domnişoara de la recepţie m-a întrebat foarte serios „desemnaţi pe cineva să ridice rezultatul testului?“. „Nu, trebuie să fie pozitiv şi să nu mai pot veni personal?!“, m-am trezit întrebând ca pentru mine.   Am mai întrebat doar dacă îmi vor transmite mie mai întâi rezultatul, sau va afla DSP-ul înaintea mea, iar răspunsul a fost evitat elegant. Fix a doua zi am aflat că, ei bine, DSP află prima dată. Rezultatul a venit în puţin peste 24 ore. Nu m-a mai sunat nimeni de la clinică, m-au sunat epidemiologii DSP, joi, 11 iunie, în jurul orei 18,00, poate mai târziu, să-mi spună că am o jumătate de oră la dispoziţie să mă pregătesc pentru spitalizare, pentru că testul este pozitiv. Mi-au pus în vedere de asemenea ca persoanele alături de care locuiesc să nu mai părăsească din acel moment domiciliul, pentru că sunt plasaţi, de atunci, în izolare pentru 14 zile. La „închisoare“ urci cu liftul Nu ştiu dacă pe mine m-a ajutat faptul că ştiam întreaga procedură, doar scriam despre ce se întâmplă cu pacienţii cu COVID-19 deja de luni de zile, însă n-am simţit, niciun moment, „tortura“. Singurul gând care mă încerca este cine ar mai putea fi pozitiv dintre cei dragi, pentru că în exterior, chiar aşa s-a întâmplat, intrasem în contact cu foarte puţină lume şi de fiecare dată purtasem mască, uneori şi mănuşi. Ba, chiar şi în timpul vizitelor la părinţi păstram distanţa, discutam în curte şi stăteam de fiecare dată foarte puţin, lucru pe care părinţii l-au acceptat atât de greu. Drumul cu ambulanţa n-a durat nici două minute, practic n-ar fi trebuit decât să traversez către spital. Am ajuns în faţa clădirii rezervate pentru tratarea pacienţilor COVID-19, o ştiam, ştiam tot ce se întâmplă. O asistentă, infirmieră sau liftieră, n-aş putea spune clar, a deschis şi mi-a spus că voi urca la etajul 3, cu liftul. Să aştept să vină o asistentă care mă va conduce la salon. Am aşteptat. Liftul a mai urcat la 5, a coborât din nou la 3, a urcat la 4, eu am mai răspuns unui apel telefoni…. În cele din urmă, de la etajul 4, cred, a urcat un „cosmonaut“, a întrebat ce-i cu mine, i-am spus că trebuie să ajung la etajul 3 şi să aştept, în lift, să mă conducă cineva la salon. Am ajuns şi acolo.

Până seara au apărut durerile de cap, nu foarte intense. M-au ţinut aproape tot week-end-ul, perioadă în care n-am ieşit din casă, cum nu o făcusem, decât foarte rar, de altfel, din martie. Durerile de cap cedau la paracetamol (am evitat să iau Nurofen), aşa că aşteptam să treacă o săptămână (pe principiul răceala trece cu medicamente într-o săptămână, iar fără medicamente în 7 zile). Când niciunul dintre semnele enumerate mai sus nu mai era prezent (eu nu m-am confruntat cu tuse, de exemplu, de niciun fel, nici cu probleme digestive), deci scăpasem de răceală, ieşind în balcon m-am trezit întrebându-mă de ce florile de tei nu au miros, când de-abia aşteptam perioada. Ei bine, aveau, era o nebunie în toată casa, doar că eu nu simţeam. M-am repezit, aşa cum şi alţii care au trecut prin asta au făcut-o, să simt mirosul parfumului preferat. Am inspirat adânc, dar nimic. Nu un miros vag, nimic-nimic.  În orele următoare am simţit că nici mâncarea nu are vreun gust, nu simţeam nevoia să mănânc, nu simţeam nici foamea. Atunci a fost, pentru mine, semnalul că trăiesc ceva ce n-am mai simţit vreodată în acel mod, deşi am mai trecut prin viroze în care rămâi fără miros şi n-ai vrea să bagi nimic în gură. A fost, pur şi simplu, altceva. Aşa m-am hotărât să fac un test pentru SARS-COV2, cu atât mai mult cu cât, de la începutul săptămânii, şi soţul meu experimenta durerile de cap prin care eu trecusem cu trei zile înainte. „Desemnaţi pe cineva să ridice rezultatul?“ M-am interesat unde pot face testul. Spitalele îl realizează doar pentru pacienţii care se prezintă cu simptome şi pe care îi internează şi îi izolează. În afară de lipsa gustului şi a mirosului deja nu mai aveam niciun alt semn de boală şi nici chef de internare. DSP-ul testează doar în jurul cazurilor confirmate, în ancheta epidemiologică. Am făcut o programare la o clinică particulară din Slatina care recoltează probe în zilele de luni, miercuri şi vineri. Cum ziua de luni, până să mă lămuresc ce şi cum, o ratasem, am ajuns pentru test miercuri după prânz. Am semnat toate acordurile din lume, mi s-a explicat inclusiv faptul că rezultatul testului va fi transmis obligatoriu la Direcţia de Sănătate Publică (lucru pe care îl ştiam şi nu aveam vreo problemă cu asta), iar domnişoara de la recepţie m-a întrebat foarte serios „desemnaţi pe cineva să ridice rezultatul testului?“. „Nu, trebuie să fie pozitiv şi să nu mai pot veni personal?!“, m-am trezit întrebând ca pentru mine.   Am mai întrebat doar dacă îmi vor transmite mie mai întâi rezultatul, sau va afla DSP-ul înaintea mea, iar răspunsul a fost evitat elegant. Fix a doua zi am aflat că, ei bine, DSP află prima dată. Rezultatul a venit în puţin peste 24 ore. Nu m-a mai sunat nimeni de la clinică, m-au sunat epidemiologii DSP, joi, 11 iunie, în jurul orei 18,00, poate mai târziu, să-mi spună că am o jumătate de oră la dispoziţie să mă pregătesc pentru spitalizare, pentru că testul este pozitiv. Mi-au pus în vedere de asemenea ca persoanele alături de care locuiesc să nu mai părăsească din acel moment domiciliul, pentru că sunt plasaţi, de atunci, în izolare pentru 14 zile. La „închisoare“ urci cu liftul Nu ştiu dacă pe mine m-a ajutat faptul că ştiam întreaga procedură, doar scriam despre ce se întâmplă cu pacienţii cu COVID-19 deja de luni de zile, însă n-am simţit, niciun moment, „tortura“. Singurul gând care mă încerca este cine ar mai putea fi pozitiv dintre cei dragi, pentru că în exterior, chiar aşa s-a întâmplat, intrasem în contact cu foarte puţină lume şi de fiecare dată purtasem mască, uneori şi mănuşi. Ba, chiar şi în timpul vizitelor la părinţi păstram distanţa, discutam în curte şi stăteam de fiecare dată foarte puţin, lucru pe care părinţii l-au acceptat atât de greu. Drumul cu ambulanţa n-a durat nici două minute, practic n-ar fi trebuit decât să traversez către spital. Am ajuns în faţa clădirii rezervate pentru tratarea pacienţilor COVID-19, o ştiam, ştiam tot ce se întâmplă. O asistentă, infirmieră sau liftieră, n-aş putea spune clar, a deschis şi mi-a spus că voi urca la etajul 3, cu liftul. Să aştept să vină o asistentă care mă va conduce la salon. Am aşteptat. Liftul a mai urcat la 5, a coborât din nou la 3, a urcat la 4, eu am mai răspuns unui apel telefoni…. În cele din urmă, de la etajul 4, cred, a urcat un „cosmonaut“, a întrebat ce-i cu mine, i-am spus că trebuie să ajung la etajul 3 şi să aştept, în lift, să mă conducă cineva la salon. Am ajuns şi acolo.

Articolul integral pe adevarul.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here