Experimentele terifiante de la Pitești, subiect de dispută între intelectualii români

Experimentul Pitești, înspăimântătorul program de genetică penitenciară derulat de autoritățile comuniste, considerat de marele disident rus Alexandr Soljenițîn drept „cea mai teribilă barbarie a lumii moderne”, se află în aceste zile în centrul unui conflict public.

Totul a pornit de la un interviu oferit RFI de Mihai Demetriade, cercetător din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), care a studiat dosarele legate de închisoarea de la Pitești.

Câteva afirmații din interviu au inflamat opinia publică, fiind interpretate drept o falsificare a adevărului istoric.

În interviu, referindu-se la deținuții care făcuseră parte din Mișcarea Legionară, Mihai Demetriade afirmă că tortura „nu este o excepţie venită sau impusă de un terţ represor”. „Ea face parte din anatomia legionară. Administraţia penitenciarului a creat contextul favorabil ca acest episod violent să se dezvolte. Asta developează Piteştiul cumva, şi Suceava, într-o altă lumină. Îţi dai seama că victimele nu sunt chiar victime”.

Ulterior, alt cercetător din cadrul CNSAS, Mădălin Hodor, a stârnit un adevărat iureș pe Facebook, cu următoarele declarații pe marginea interviului din RFI: „Ei, interviul ăsta, bazat pe cercetările lui de ceva ani, cam dă la temelia unuia dintre marile mituri ale carpetei cu Răpirea din Serai din CV-ul marilor istorici anticomunişti ai patriei. Care şi-au cam construit nişte cariere şi au produs nişte scrieri de toată jena, nu mai zic şi nişte filme bune de aruncat la coş”.

Hodor a revenit cu un alt mesaj pe Facebook, în care îi numește pe cei torturați la Pitești niște „căcați cu ochi”.

„Cel mai tare au sărit de cur în sus trepanații noii drepte, vexați nevoie mare că le strică omul feng shui-iul cum că bunicuții lor mici și verzi au fost victimele sovieticilor. Când colo ce să vezi? Legionarii ăia drepți și buni erau doar niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus. Cu voluptate aș spune. Mvaiii ce urlete! Cum nu le-a ajuns să îl înjure pe Mihai, au descoperit că suntem prieteni, că susținem USR și alte chestii. Și așa au ajuns și la nasul meu lung. Ca să scutesc banii de investigații vă spun din capul locului că nu sunt evreu, deși as fi onorat să fiu. Pe de altă parte aș avea sugestia să începeți investigația din altă parte anatomică asimilată de regulă cu lungimea nasului”, a scris Mădălin Hodor pe Facebook.

Reacția CNSAS

Imediat, vine și reacția CNSAS, care se delimitează de afirmațiile celor doi cercetători.

Potrivit unui comunicat al CNSAS, Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor au acţionat în nume personal şi nu au cerut acordul instituţiei pentru o poziţie oficială, instituţională, pe această temă, deşi sunt funcţionari publici.

Conducerea Consiliului consideră că declaraţiile celor doi sunt „o ofensă adusă celor care au suferit în regimul de detenţie comunist”, iar prin asocierea cu numele CNSAS ei aduc prejudicii majore instituţiei.

„Negarea crimelor comunismului în România constitue o crimă morală care demonstrează că nu s-a înţeles dimensiunea suferinţei din închisorile sistemului concentraţionar comunist, istorie de tristă amintire pentru mii de familii de compatrioţi”, a declarat preşedintele Colegiului CNSAS, Constantin Buchet, potrivit comunicatului de presă.

IICCMER: „Concluzii imunde”

Şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a anunţat că a luat act „cu uimire şi indignare” de declaraţiile celor doi, apreciind că este „un act de vandalism intelectual să califici terifiantul experiment derulat la închisoarea din Piteşti drept o simplă răfuială între grupări adverse, fie ele şi legionare”.

„Exonerarea autorităţilor comuniste de vina de a fi încurajat şi patronat un asemenea episod de degradare a fiinţei umane reprezintă o lovitură pe obrazul celor care, proveniţi din mai tot spectrul politic şi ideologic al epocii, au fost supuşi unui regim de tortură la care, după cum spunea şi Alexandr Soljeniţîn, nici măcar artizanii GULAG-ului nu s-au gândit. La trei decenii de la căderea simbolică a comunismului, este trist şi revoltător să constaţi că oameni care au cercetat arhivele dictaturii proletariatului nu au înţeles nimic din drama consumată în universul concentraţionar, utilizând etichetări abuzive şi trăgând concluzii imunde”, se menţionează într-un comunicat al IICCMER.

Într-o opinie separată de comunicatul oficial, Radu Preda, președintele executiv al IICCMER, susține că afirmațiile celor doi cercetători sunt un exemplu clar de „insecuritate memorială”. „La trei decenii de la căderea simbolică a comunismului, justiția achită pe securiști, iar cercetătorii unor instituții de stat neagă crimele dictaturii proletariatului. Halal!”, a reacționat pe Radu Preda pe Facebook.

Tismăneanu: „Să-i lăsăm pe istorici să își facă meseria”

De cealaltă parte, un fost președinte executiv al IICCMER, politologul și istoric al comunismului Vladimir Tismăneanu sare în apărarea lui Demetriade și Hodor, precizând că „libertatea academică este non-negociabilă”.

„Un respectat istoric, Mihai Demetriade, dă un interviu în care spune, rezumând ale sale laborioase cercetări, că subiectul experimentului Pitești ar merita ceea ce se cheamă o reconsiderare. Să-i zicem, «The Pitesti Experiment Revisited». Nu una ideologică, ci, dacă vreți, metaforic vorbind, arheologică. Una care să exploreze cultul violenței printre revoluționarii arhanghelici. Și, la fel de important, capacitatea diabolică a comuniștilor (Teohari Georgescu, Alexandru Nikolschi, Pantiușa Bodnarenko, Sepeanu, Vladimir Mazuru, Marin Jianu, Alexandru Drăghici, Vasile Negrea) de a-l utiliza pentru a-și atinge propriile scopuri. Nu intru în detalii tehnice. Dar libertatea academică este, din punctul meu de vedere, non-negociabilă. Alt istoric (Mădălin Hodor) îl apără pe FB, este mai explicit în condamnarea (ex?)legionarilor implicați în infernalul experiment, urmează o avalanșă de critici (ceea ce este suportabil) și de injurii (ceea ce este detestabil). Monica Lovinescu a spus-o clar, a fost și principiul care ne-a ghidat, pe colegii mei și pe mine, cand am scris Raportul Final (de condamnare a comunismului – n.r.): Pentru a se decomuniza, România trebuie să se defascizeze. Iar pentru a se defasciza, trebuie să se decomunizeze. A fost prima țară din fostul Bloc Sovietic unde fascismul și comunismul s-au contopit în constructul deopotrivă pervers și hibrid al stalino-fascismului. Să-i lăsăm pe istorici să își facă meseria. Să intervenim doar dacă avem ceva serios de spus. Dar, mai ales, fără amenințări, injurii, calomnii!”, a scris Vladimir Tismăneanu pe Facebook.

În privința reacției ICCMER în această polemică, Tismăneanu susține că „ar fi îngrozitor să aflăm că (institutul – n.r.) s-a pus în slujba unor mașini propagandistice interesate în reabilitarea Mișcării Legionare”, precizând că Radu Preda, Alin Mureșan (expert în compartimentul de investigații speciale al ICCMER, cu expertiză în Fenomenul Pitești) și Dinu Zamfirescu (fostul președinte al Consiliului Științific al IICCMER) au devenit „gladiatori ai cauzei legionare”.

„Dle Timsăneanu, e Virgil Ierunca vreun legionar revanșard?”

O reacție a venit și din partea expertului în medievalistică Adrian Papahagi. Într-o postare pe Facebook, Papahagi compilează mai multe extrase din cartea de căpătâi a acestei pagini morbide din istoria comunismului românesc, și anume – „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca, celebra voce intelectuală de la Paris a Radio Europa Liberă.

„«Reeducarea» de la Pitești (1949-1952) a vizat în principal studenți anticomuniști (unii simpatizanți sau membri legionari, alții nu). Întregul program a fost patronat de Alexandru Nicolschi (n. la Tiraspol, în 1915, ca Boris Grünberg), adjunctul șefului Securității între 1948-1953. Principalul călău folosit de Nicolschi în închisoarea de la Pitești a fost Eugen Țurcanu, membru în frățiile de cruce legionare în liceu, intrat în Partidul Comunist imediat după 23 august 1944, dar arestat ca fost legionar în 1948. Cu acordul lui Nicolschi, Țurcanu creează în închisoare «Organizația Tinerilor cu Convingeri Comuniste» (OTCC). Aceștia aveau rolul să-i «reeduce» pe ceilalți”, scrie Adrian Papahagi.

Redăm postarea integrală:

„Imaginația delirantă a lui Țurcanu se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenți care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau «botezați» în fiecare dimineață: scufundați cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți psalmodiau în jur formula botezului. Acesta dura până ce apa făcea bulbuci.”

Unul dintre tinerii cei mai aprig torturați de Țurcanu a fost Costache Oprișan, student clujean în filozofie, remarcat de Lucian Blaga și D. D. Roșca, care a fost și șef al frățiilor de cruce legionare. «În camera 4 Spital se mai puteau vedea până în 1952 urmele sângelui său», scrie Ierunca (p. 44).

«Bolnav de oftică, Oprișan a fost scos din sala bolnavilor și dus într-o celulă de temniță grea, unde a fost pus să bată cu mâna lui pe un frate de cruce care-l adora și-l considera ca pe un fel de zeu. Oprișan nu mai avea decât treizeci și șapte de kilograme când a murit la Spitalul închisorii Văcărești, în 1957, de tuberculoza contractată atunci. Dar iarăși, nu trebuie să se creadă că torturile și uciderea erau rezervate legionarilor, că avea drept scop doar exterminarea unei mișcări politice. Unul dintre cei mai groaznic chinuiți a fost, de pildă, Sandu Anghelescu, arestat ca regalist, și prin care Țurcanu și-a și început experiența.» (Ierunca, p. 44).

Când Țurcanu a fost condamnat și executat, Securitatea, care inventase acest experiment diabolic de dezumanizare a unor bieți studenți, a acreditat ideea că la Pitești s-au răfuit niște grupări legionare. Așa explica fenomenul un director general din MAI în 1956: «Este o chestiune destul de simplă în definitiv. Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca să compromită conducerea închisorilor și, prin ea, partidul. »(Ierunca, p. 13)

Astăzi, cercetători ai represiunii comuniste, precum d-l Mihai Demetriade, acreditează teza opresorului împotriva victimelor, iar reputatul expert în totalitarism, d-l Prof. Tismăneanu preia aprobator un text în care d-l Ottmar Trașcă afirmă că «ororile de la Pitești au fost puse la cale de legionari, Securitatea nefăcând altceva decât să creeze contextul favorabil».

Nu discutăm istoria personală sau vinovăția individuală a victimelor (cel mai adesea erau simpli tineri care nu comiseseră vreo crimă), ci calitatea lor incontestabilă de victime ale represiunii comuniste. În libertate, fără presiunea Securității, acei tineri nu s-ar fi dedat la asemenea cruzimi.

În ce privește acțiunea victimelor transformate prin torturi de nedescris în călăi, putem spune doar atât: nu știm cum am reacționa oricare dintre noi sub torturi atroce, întinse pe luni și ani întregi. Nu știm dacă am fi martiri sau, zdrobiți, am deveni deopotrivă victime ale dezumanizării și călăi.

Un lucru e clar: comunismul și slujitorii lui liberi au fost răul absolut. Răul absolut nu este comportamentul victimelor torturii, ci imaginația diabolică din spatele experimentului Pitești.

D-nii Demetriade, Hodor sau Tismăneanu știu toate aceste lucruri. Ei ne vând azi ca «idealiști» colaboratori de bunăvoie ai comunismului, în schimb condamnă din nou victimele reale ale terorii, ca Oprișan sau Anghelescu.

D-le Hodor: a fost Costache Oprișan un «căcat cu ochi», cum abject v-ați exprimat (mai rămâne să preluați apelativul „bandit” de la Nicolschi & co.)?

D-le Trașcă, d-le Prof. Tismăneanu: e Virgil Ierunca vreun legionar revanșard, sau minte în cartea lui?”.

Trei membri din conducerea CNSAS – Adrian Cioflâncă, Alexandra Toader și Germina Nagâț – îl acuză pe președintele instituției, Constantin Buchet, că a acționat în nume propriu când a trimis comunicatul de presă, fără a-i consulta în prealabil și fără ca textul să fie aprobat de Colegiu, așa cum prevede legea.

Comunicatul celor trei membri CNSAS:

În urma apariției pe site-ul oficial al instituției, la data de 31.10.2019, a unui comunicat semnat de Președintele CNSAS, domnul Constantin Buchet, considerăm că se impun următoarele precizări, pentru informarea corectă a opiniei publice:

Deși în comunicat se afirmă că reprezintă poziția ”conducerii” instituției, textul nu a fost discutat și nu a fost aprobat de Colegiu, așa cum prevede legea: CNSAS este condus, prin vot majoritar, de un grup format din 11 membri, învestiți de Parlamentul României cu drepturi egale. Este cât se poate de regretabil faptul că Președintele instituției, ales în această funcție chiar de colegii săi, își arogă din nou dreptul de a se substitui Colegiului și de a comunica oficial opinii și puncte de vedere strict personale, care nu au fost discutate în prealabil și nu au fost asumate prin vot.

Totodată, dezavuăm în mod ferm orice tentativă de cenzurare a informațiilor aflate în arhiva CNSAS, de discreditare sau de intimidare a angajaților noștri, care prin activitatea de cercetare istorică le valorifică punându-le, în mod legal și legitim, în circuitul public. Documentele din arhiva Consiliului trebuie să sprijine dezbaterea științifică autentică, și nu hagiografiile sau mitologiile propagandistice. Ascunderea, cenzurarea sau manipularea informațiilor din dosarele fostei Securități reprezintă o denaturare gravă a misiunii instituției și o maculare a memoriei victimelor, față de care respectul nu poate exista în absența adevărului.

Torturile folosite

Redăm câteva extrase despre închisoarea de la Pitești din RAPORTUL FINAL:

• Cunoscută datorită cărţii lui Virgil Ierunca drept „fenomenul Piteşti”, acţiunea de „reeducare” desfăşurată în perioada 1949-1951 în câteva închisori şi colonii de muncă din cadrul sistemului concentraţionar românesc, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnici de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului.

• Penitenciarul Piteşti a fost ales pentru acest experiment datorită amplasamentului, întrucât era o închisoare de maximă securitate aflată în afara oraşului, departe de orice aşezare umană, fiind propice aplicării tehnicilor de tortură, deoarece nimeni nu putea auzi ţipetele deţinuţilor.

• În toamna anului 1949, în penitenciarul din Piteşti erau închişi aproximativ 1000 de studenţi, arestaţi în cursul anului 1948, majoritatea foşti legionari. Asupra lor se va focaliza acţiunea de ,,reeducare”, declanşată la 6 decembrie 1949.

• Caracteristica specială a ,,reeducării”, care avea mai multe etape, era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a călăului, aceştia fiind, în majoritate cazurilor, în relaţii de prietenie. După ce erau supuşi la torturi sistematice, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată, deţinuţii erau obligaţi săscrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia anchetelor de la Securitate. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau aspecte privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului.

• Problemele cele mai frecvente, prezente în cadrul demascărilor, vizau organizaţiile subversive, depozitele de muniţie şi armament, reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului, posesorii de cărţi interzise, valută, metale preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale ,,reeducării” urmăreau distrugerea personalităţii şi a moraluluideţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă „demascarea publică”, prin intermediul unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de ,,reeducare”. Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze, folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el însuşi. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Relaţiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale. Abia de acum deţinutul ,,reeducat” putea intra în faza finală, în care era obligat săşi tortureze cel mai bun prieten24. Dacă ,,reeducatorii” apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a reuşit, iar deţinutul era supus din nou ,,reeducării”.

• Documentele oficiale din timpul ,,procesului” organizat de autorităţi în toamna anului 1954menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul ,,reeducării”: ,,Bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printrun cerc de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus”. Datorită acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor, în perioada ,,reeducării” din penitenciarul Piteşti (decembrie 1949-august 1951), au fost înregistrate 21 cazuri de deces.

Între timp, scriitorul și jurnalistul William Totok, care a realizat interviul cu Mihai Demetriade, ar fi primit amenințări cu moartea din partea Organizației Patriotice Radicale a Exilului Românesc „Fii lui Avram Iancu”, susține Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel”.

„Ia seama că luneci într-un joc periculos, iar dacă faci cunoștințe cu noi în scris, data viitoare – ce nu-i departe dacă nu te potolești – vei cunoaște tăișul pumnalelor noastre sau greutatea bardelor”, i-ar fi transmis lui Totok extremiștii din „Fii lui Avram Iancu”.

Mesajul lui Alexandru Florian:

Scriu aceste rânduri din solidaritate cu jurnalistul William Totok, corespondent RFI România și cu care am fost coleg la Comisia „Elie Wiesel” în 2003-2004. În timp ce o emisiune tv din Franța promova astăzi dimineață povestea lui Loup Bureau, ziarist francez închis în Turcia pentru așa zis terorism și eliberat după eforturile guvernului francez după 52 de zile, la noi asistăm la un linșaj mediatic al lui William. Intervin, într-o dispută falsă lansată de ong-uri și persoane interesate să promoveze memoria Mișcării Legionare, numai pentru că Totok a primit mesaje de amenințare cu moartea. Organizația Patriotică Radicală a Exilului Românesc „Fii lui Avram Iancu” i-a transmis: „Ia seama că luneci într-un joc periculos, iar dacă faci cunoștințe cu noi în scris, data viitoare – ce nu-i departe dacă nu te potolești – vei cunoaște tăișul pumnalelor noastre sau greutatea bardelor”.

Este inadmisibil ca în democrație Ideile să ucidă! Libertatea de opinie înseamnă dialog și argumente. Numai cine nu are aceste instrumente recurge la amenințări. Cred că situația creată de interviul cu cercetătorul Mihai Demetriade, difuzat pe 28 octombrie la RFI România, a degenerat și datorită analfabetismului instituțional. Reacțiile intempestive și agresive ale președintelui executiv al IICCMER și a conducerii CNSAS nu au făcut decât să încurajeze mesajele agresive și incitatoare ale celorlalți. Conducerea CNSAS este posibil să se fi lăsat înșelată de reacțiile ong-iste și, fără să studieze documente sau să își asculte colegul, pe Mihai Demetriade, a redactat un comunicat inadecvat. De aceea, poate, astăzi o parte din conducerea CNSAS s-a desolidarizat de comunicatul de presă de ieri 31 octombrie.

Președintele executiv al IICCMER a făcut-o cu bună știință. El a semnat un comunicat și  a doua zi a opinat și pe blog la Adevărul. De asemenea, nu este prima oară când susține public memoria extremei dreapta interbelice după tehnica „adevărul vostru este și al nostru”, lipsită de spirit critic. El preia numai mesajul și mărturiile legionarilor sau a acelora care îi sprijină și, de asemenea, a participat alături de persoane care se recunosc de la Mișcarea Legionară, la evenimente publice. Să fi uitat președintele executiv, demnitar de stat, care sunt premisele pentru asumarea memoriei de către o instituție publică centrală în democrație?

Eu însă știu că astfel de încercări fac parte din falsa competiție memorială pentru a câștiga spațiul public. O realitate inerentă a tranziției înspre mentalitatea civică democrată, plurală și deschisă. Iar instituțiile publice ar trebui să dirijeze acest proces educațional civic.

„În mandatul doamnei Firea s-au decontat lucrări care nu există”