Geografia morală a Europei și stereotipurile naționale în vremea COVID. Jocul Olandei și semnificația ciocnirii Nord-Sud înaintea acordului istoric

Sursa: Pexels

Negocierile dintre liderii europeni pe marginea acordului de recuperare, menit să diminueze impactul economic al pandemiei, nu au fost scutite de ingerințele stereotipurilor. Ele sunt binecunoscute, dar, mai presus de asta, continuă să afecteze poziționarea politică și luarea deciziilor în cadrul Uniunii Europene.

  • O analiză Open Democracy, publicată în zilele premergătoare ajungerii la acordul istoric, pe care o vom reda pe larg.

Ar fi ușor să tratăm astfel de stereotipuri ca fiind doar o simplă scurtătură folosită de politicieni pentru a se poziționa în cadrul dezbaterilor politice ale UE – de la cote de migranți, la chestiuni bugetare. Auto-stereotipurile și altele asemenea dau și ele bine în fața publicului intern, oferind un set facil de reprezentări. Ele sunt de folos atunci când sunt aruncate în joc argumentele destinate atât Bruxellesului, cât și altor state membre.

Numele de scenă „Frugal four”, adoptat de Austria, Danemarca, Olanda și Suedia nu face excepție. Prin intermediul lui e scoasă în evidență opoziția acestor țări față de cheltuielile „iresponsabile” și „excesive” ale fondului de recuperare propus la nivelul întregii UE. el vorbește, totodată, vorbește despre o poziționare „morală” și economică.

Într-adevăr, termenul „pericolul moral”, un termen utilizat de politicienii olandezi în 2012, când plana propunerea de mutare a datoriei europene, a apărut din nou pe scenă. Iar astăzi, la fel ca atunci, a fost legat de un imaginar geografic distinct al pericolului, iresponsabilității, și excesului. Asemenea etichete trebuie luate în serios pentru că în acest moment de criză comună ele ne spun multe nu doar despre opiniile radical diferite din diferitele țări ale UE, cu privire la rolul și responsabilitățile statului național față de cetățenii săi, ci ele ne vorbesc și despre opiniile radical diferite privind responsabilitățile față de Europa și colegii europeni.

Geografii morale

Cel mai izbitor exemplu de „ciocnire a stereotipurilor” este cu siguranță cel oferit de Italia și Olanda. În ultimele luni, premierul olandez, Mark Rutte, a preluat rolul celui mai vocal lider al „Frugalilor”, amenințând să blocheze finanțarea pentru recuperare pentru Italia și alte state (în mare parte din sudul Europei) dacă acestea nu prezintă un pachet cuprinzător de reforme.

Cu această poziționare, Rutte și ministrul său de finanțe, Wopke Hoekstra, conservă o poziționare de lung parcurs în interiorul UE, în care Olanda se prezintă pe sine ca un stat cumpătat: „eficient fără empatie”, după cum indica, în 2019, un raport al Clingendael, referitor la percepțiile privind promovarea interesului olandez în cadrul Uniunii Europene.

Totodată, Rutte joacă și în fața unui public de acasă, conștient fiind de alegerile parlamentare care îl așteaptă anul viitor. Când prim-ministrul italian, Giuseppe Conte, a sosit la Haga pentru o întâlnire cu Rutte, el a fost întâmpinat în afara Parlamentului de către liderul de extremă-dreaptă, Geert Wilders, cu o pancartă pe care scria: „Niciun un cent pentru Italia”.

Poate că Wilders reprezintă aripa extremă a politicii naționaliste olandeze, dar același slogan apăruse, cu doar o lună înainte, pe coperta săptămânalului popular olandez, Elsevier Weekblad, însoțit de o ilustrație care rezuma stereotipurile concurente: sus – doi muncitori olandezi; jos – aparent doi mediteraneeni care stau la soare.

Coperta a provocat o furie populară în Italia. Giorgia Meloni, șefa partidului naționalist de dreapta, Fratelli d’Italia, s-a aliat cu Wilders pentru alegerile din Parlamentul European din 2019. Acum, a depus o plângere oficială, cerând guvernului să-l convoace pe ambasadorul olandez pentru a primi scuzele acestuia din urmă.

Reacții imediate au sosit și din alte părți ale sudului Europei. Cum a fost parodierea imaginii de către portughezi, în care în locul mediteraneenilor de la plajă apar turiști nord-europeni grași și arși de soare.

Europarlamentarul belgian Guy Verhofstadt (ALDE) a fost și mai tăios: „Acest tip de raportare falsă a dus la Brexit”, a replicat el, menționând că niciun cetățean olandez nu va plăti mai mult pentru Covid, în condițiile acordului dintre statele membre. Elsevier Weekblad a sintetizat pur și simplu protestele generate într-un titlu: „Neo-fascistul Fratelli d’Italia vrea scuze”.

Sudul încă autoritar

Titulatura (Fratelli d’Italia este, într-adevăr, moștenitorul direct al partidului „post” fascist Alleanza Nazionale) i-a oferit și săptămânalului olandez muniție pentru încă un stereotip ușor: autoritarul sud-european, dacă nu direct (ex)-fascistul.

Alături de imaginea de risipitor, stereotipul de (încă) autoritar al europenilor din sud (italieni, spanioli sau greci) a fost într-adevăr o altă figură puternică de stil care a circulat în perioada lunilor de blocare (în vârful pandemiei). Și nici măcar una deosebit de implicită: în discursurile sale televizate săptămânale, adresate cetățenilor olandezi în primele săptămâni ale așa-numitei „blocări inteligente” olandeze, premierul Rutte a insistat pe diferențele de „caracter național” care ar face imposibilă adoptarea în Olanda a unui set la fel de dur de măsuri, precum cel la care au recurs țările sud-europene. Asta, întrucât cetățenii olandezi nu ar accepta pur și simplu genul de limitări ale libertăților personale impuse în Italia și Spania.

Opțiunea pentru un set foarte limitat de restricții a fost una riscantă și, într-adevăr, în primele luni ale „blocării inteligente” Olanda a avut una dintre cele mai mari rate ale mortalității din Europa. De asemenea, poziția guvernului s-a axat inițial pe necesitatea „consolidării imunității populației”. Totuși, odată cu renunțarea rapidă de către Marea Britanie la abordarea „imunității de turmă”, în Olanda noțiunea inițială a fost „reambalată rapid, fiind prezentată „ca un produs secundar util, mai degrabă decât ca obiectivul principal”, după cum a menționat Anna Holligan, pentru BBC News, în raportul referitor la strategia olandeză discutabilă din punct de vedere științific. Țara a avut, de asemenea, una dintre cele mai scăzute rate de testare pentru Covid-19 din Europa, iar până la începutul lunii iunie testarea nu fusese disponibilă pentru populația generală: o modalitate convenabilă de „menținere la un nivel jos a cifrelor”.

Pentru a justifica aria limitată a restricțiilor – ca și intervenția redusă a statului în luarea măsurilor de sănătate publică – în intervențiile sale săptămânale Rutte s-a referit în repetate rânduri la Olanda ca la o „țară matură”. După cum spunea într-un discurs: „ceea ce aud în jurul meu, este că oamenii se bucură că sunt tratați ca adulți, nu ca niște copii”. Implicația, așadar: olandezii nu trebuiau tratați precum copiii „pentru a se comporta responsabil”, spre deosebire de alte cetățeni europeni.

Copii iresponsabili

Paternalismul care operează în astfel de geografii imaginate ale Europei nu este unul nou. Situația a fost similară și în contextul crizei financiare din 2008, care a avut consecințe profund inegale în spațiul european.

După cum arăta geograful economist grec, Costis Hadjimichalis, pentru a înțelege corect geografiile dezvoltării inegale din UE, trebuie să cântărim „mitologiile economice” fondatoare ale acestora, care continuă să furnizeze, în zilele noastre, imagini populare pentru alegerile și rezultatele politico-economice din Europa Nord și Sud.

Metaforelor geografice peiorative, precum „Club Med” sau infamul „PIIGS” (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania), au reprezentat un exemplu elocvent după 2008.

Figurile de stil care denotă infantilismul și iresponsabilitatea țărilor din sudul Europei, cum ar fi Italia, Spania și Grecia, se bazează azi pe un set imaginar mult mai larg. E vorba de o continuitate care merge de la criza financiară până la criza Covid-19. La fel și cu soluțiile oferite: încrederea în sine și responsabilitatea individuală, caracteristicile capitalismului neoliberal.

„Italienii trebuie să învețe să se descurce singuri”

Într-un interviu publicat pe prima pagină a ziarului italian Corriere della Sera, în prima săptămână a lunii iulie, premierul olandez, Mark Rutte, a prezentat poziția țării sale cu privire la Fondul de recuperare: „Dragă Italia, învață să te descurci pe cont propriu”, indica titlul. În interviu (primul acordat de Rutte unui ziar internațional de la începutul pandemiei), premierul a fost direct: desigur că solidaritatea europeană a fost importantă, dar la fel a fost și responsabilitatea națională. „Aceasta înseamnă că statele membre care necesită și solicită asistență chiar acum trebuie să facă tot ceea ce este necesar pentru a putea face față unei crize viitoare de acest fel”, a menționat Rutte.

Rețeta? „Măsuri care nu vor fi populare”, inclusiv „reforme care ar trebui să crească productivitatea și competitivitatea Italiei” și „sustenabilitatea finanțelor publice”, împreună cu „promovarea integrității și transparenței fiscale”. Ironia nu a trecut neobservată de către jurnalistul care l-a intervievat pe Rutte. Premierul care solicita „integritate fiscală și „transparență” este șeful unui stat considerat pe scară largă drept unul dintre cele mai puțin transparente, un refugiu fiscal pentru societăți care solicită mai multă. O acuzație respinsă imediat de Rutte, care afirma că „a noastră” este o economie deschisă, care trebuie să-și „protejeze baza de impozitare”.

Totuși, la mijloc nu este doar o problemă de viziune economică. După cum scria belgianul Alexander de Croo, vicepremier și ministrul al Finanțelor, într-un editorial publicat de Politico.eu, bătălia împotriva fondului de recuperare nu a fost pur și simplu una economică, pentru crearea sau nu de datorii. A fost o bătălie „existențială”.

Nu a fost altceva decât o bătălie pentru viitorul proiectului european. Așa cum scria De Croo, „era timpul” să ne despărțim de narațiunea „sudului” leneș și a nordului „muncitor”, întrucât „atunci când vine vorba de impactul economic al coronavirusului, suntem cu toții în aceeași barcă”.

Cuvintele lui De Croo și-au găsit ecoul în interviul acordat de Angela Merkel unui grup de ziare europene, cu ocazia preluării de către Germani a președinției rotative a Consiliului European, la 1 iulie.

Atunci când au fost aduse în discuție propunerile pentru Fondul de recuperare, Merkel a respins ideea conform căreia propunerea pentru fond era o „concesie majoră făcută țărilor din sud”. „Nu mi se pare util să vorbesc despre țările din nord, țările din sud și despre est-europeni. Ar însemna să privești lucrurile în alb și negru. Mă aștept ca fiecare dintre noi să se pună mereu în pantofii celuilalt și să luăm în considerare probleme din punctul de vedere al celuilalt”. Ținând cont de „povara uriașă din punct de vedere economic, medical și, bineînțeles, al numeroaselor vieți pierdute, a aspectelor emoționale” cu care se confruntă țări precum Italia și Spania, a fost „corect ca Germania să se gândească nu doar la sine, ci să fie pregătită să se implice într-un act extraordinar de solidaritate”.

Propunerea Fondului de Recuperare, avansată inițial de Merkel și președintele francez, Emmanuel Macron, este, într-adevăr, cu mult mai mult decât menținerea pe linia de plutire a economiei UE. Este o chestiune mult mai amplă, da, una „existențială”, cu privire la ceea ce reprezintă Europa. Și, la fel ca în cazul tuturor întrebărilor existențiale, simbolurile, metaforele și stereotipurile contează foarte mult.

Este UE pur și simplu mai mult decât o zonă de comerț liber, în care fiecare stat își poate promova propriile interese particulare (iar dacă este nevoie, chiar cu costuri pentru alții)? Sau ar trebui să fie, de asemenea, un actor politic autonom și supranațional, capabil să facă alegeri colective, pe deplin „politice”? Într-un moment în care bunăstarea tuturor europenilor este în joc, opțiunile făcute la summitul de vineri vor avea consecințe mult mai largi (articol publicat cu câteva zile înaintea Summitului UE – n.r.).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here