Impactul geopolitic al Covid-19 pentru România. Cum pot fi abordați cei doi „demoni” de la Răsărit

România s-a obișnuit să identifice la Răsărit o singură sursă majoră de instabilitate pentru propria securitate și pentru cea a regiunii. Ultimii 20 de ani, marcați de agresivitatea în creștere a regimului Putin, au accentuat această senzație. Probabil că și proximitatea a jucat aici un rol determinant, Orientul reprezentat de Rusia fiind mai simplu de perceput decât Estul mult mai îndepărtat, reprezentat, de pildă, de China.

Doar că, surpriză: la adăpostul percepției ușor diforme, realitatea a lucrat necontenit. Discret, așa cum a acționat pe atâtea alte paliere ale politicii sale externe și de securitate, China și-a umflat influența în regiune, dar și în România, devenind, aproape pe nesimțite, un jucător din ce în ce mai tentat și capabil să influențeze politica autohtonă.

Criza coronavirusului nu are doar o dimensiune sanitară, cum probabil am fi înclinați adesea să credem, ci și una puternic geopolitică. Meritul ei este acela că ne oferă o bună ocazie de a descoperi ce proporții a căpătat între timp Estul acela de care abia am reușit să ne desprindem în 1989, ca și tentaculele care i-au crescut în România. Mai jos, veți găsi demonstrația.

În doar câteva luni, pandemia de Covid-19 a basculat de la extaz la agonie imaginea externă a celor două dictaturi-gigant ale lumii, China și Rusia. Beijing și Moscova au trăit un adevărat trimestru de miere în ianuarie, februarie și martie. Au fost trei luni pline, în care mașinăriile de propagandă chineză și rusă au rostogolit în mass-media și pe rețelele sociale din Europa cele mai înălțătoare ode la adresa capacității lor de răspuns în fața unei crize de asemenea proporții.

Obiectivul strategic al campaniilor agresive de PR, lansate de China și Rusia, nu lasă loc de echivoc – exportarea modelului politic autoritarist – și se manifestă pe două dimensiuni – consolidarea imaginii celor doi lideri, Xi Jinping și Vladimir Putin, în plan intern și extern.

Nu sunt necesare nici analize prea elaborate, nici organizarea vreunei vânători de subtilități pentru a ajunge la o asemenea concluzie.

În schimb, merită remarcat că, deși propagandiștii celor două regimuri dictatoriale s-au activat cam în același timp, criza sanitară i-a lovit pe rând.

În primele trei luni ale anului, China punea în cele mai excentrice culori eficiența cu care contracarează efectele propriu-zise ale epidemiei, în paralel chinuindu-se, pe canale diplomatice și prin cenzurarea încă și mai draconică a presei, experților și medicilor, să șteargă orice referință cu privire la originea chineză a Covid-19. Ori să pună întreaga planetă pe o pistă greșită, manipulând conducerea Organizației Mondiale a Sănătății, după cum releva, chiar recent, un raport al spionajului german (*de lecturat, în context, episodul înțelegerii secrete cu Banca Mondială a unui alt lider chinez, cu ale cărui ambiții sunt comparate cele de azi ale lui Xi Jinping). Ori chiar să distrugă sistematic probe esențiale despre epidemia de coronavirus, potrivit unui document făcut public, luna aceasta, în Australia.

În aceeași perioadă, Rusia lui Putin, încă lipsită de grijile chinezilor, se împăuna cu eficiența chiar mai rafinată a autorităților sale: aceea de a preveni apariția și răspândirea coronavirusului de Wuhan.

Însă în martie, adevărul rupea lanțurile până și în Rusia. „În timp ce întreaga lume se confruntă cu un focar de un nou coronavirus, Rusia se confruntă cu un focar de pneumonie dobândită în comunitate. Și, de obicei, ne confruntăm cu minciuna autorităților”, avertiza, în acea lună, o tânără doctoriță, în ciuda riscurilor pe care și le asuma zugrăvind realitatea de pe tărâmul zmeului Putin. În scurt timp, versiunea sa primea confirmarea realității, proiectând o lumină caricaturală asupra mesajelor date până atunci de propaganda dirijată de la Kremlin. Ulterior, același medic a intrat în mașinăria de tocat a regimului, „bucurându-se” de binefacerile civismului în Rusia zilelor noastre: hărțuire, arestare și, evident, pericolul non-stop la care era expus orice medic, într-o țară în care puterea politică o arde ideologic și neagă, din reflex, realitatea.

Ulterior, fenomenul Covid-19 a luat o amploare șocantă la Moscova, stimulându-i din plin pe kremlinologi să descifreze ce se întâmplă, ce poate urma. Terenul e fertil: a apărut fenomenul căderii medicilor de la etaj (în China, ei „doar” dispar fără urmă), a dispărut președintele Putin, au apărut dezbateri curioase între zonele de putere din interiorul regimului, Covid-ul a penetrat Guvernul rus și zidurile Kremlinului cu o viteză de care CIA nu fusese niciodată capabilă. Iar cifrele… au devenit, azi, suficient de mari încât să impună o schimbare de agendă la nivelul propagandei. Când bați China, Italia și ești pe punctul de a depăși Spania, renunți la povești cu prinți și prințese despre imunitatea în fața pandemiei și cauți o nouă abordare.

Acestea sunt micile diferențe dintre China și Rusia, dar ele au fost dictate din exterior, în speță de dinamica pandemiei.

În rest, se manifestă o generoasă congruență de acțiune între Beijing și Moscova, în materie de mușamalizare, marketing politic și agendă geopolitică. Nu doar că procedează la fel în ceea ce vor să iasă bine, ci și în ceea ce, până la urmă le iese prost: de la donațiile cu substrat agresiv diplomatic sau de spionaj, până la echipamentele ucigașe pe care le distribuie în lume (măștile inutilizabile chineze și ventilatoarele ucigașe rusești).

Ei bine, odată înlăturat vălul propagandistic, ceea ce rămâne este imaginea unui binom autoritarist pus în situația de a recurge, în următoarea perioadă, la soluții tot mai radicale pentru a putea merge înainte. Mai ales că această criză a coronavirusului se grefează pe dificultăți structurale preexistente, cu riscul deloc imaginar al unei eventuale potențări reciproce.

Miracolul economic chinezesc gâfâie rău, iar cifrele sunt întotdeauna mai necruțătoare decât retorica de partid.

Prăbușirea prețului la petrol a bătut la ușă într-un moment prost pentru Moscova. „Scăderea prețului barilului de petrol la 15 dolari, cât era și în 1999, când a început operațiunea “succesorul”, în urma căreia Boris Elțin s-a retras, iar puterea a fost preluată de Putin, face o gaură în bugetul federal, croit pe un baril de 42 de dolari, și aruncă în aer programele sociale ale liderului de la Kremlin. Mai mult chiar, această prăbușire a prețului, determinată de o scădere dramatică a cererii pe fondul pandemiei, acordul nefavorabil cu saudiții prin care Rusia trebuie să-și reducă producția cu 2,5 milioane de barili pe zi, de la 11,4 cât produce acum, pune în discuție modelul economic de dezvoltare adoptat de Putin în 2000, bazat pe exploatarea hidrocarburilor, model care s-a bucurat de un oarecare succes în acești ultimi 20 de ani”, explica, recent, Armand Goșu, într-un interviu acordat Universul.net.

Probabil că și la Beijing, și la Moscova sunt perfect conștientizate limitele strategiei de PR utilizată de până acum și complicațiile care decurg din suprapunerea unor fenomene particulare interne cu cel global, reprezentat de pandemie. Cu atât mai mult cu cât filmul noir, numit Covid-19, este încă departe de un final. Nici sfârșitul aventurii nu e chiar previzibil și nici amprenta pe care o va lăsa, după tragerea cortinei, nu poate fi încă măsurată precis.

Iată de ce, orice schimbare pe care cele două regimuri o vor opera în abordarea politicii lor interne și externe are slabe șanse să fie benignă.

Sub Vladimir Putin, Rusia nu a ezitat să proiecteze în agenda sa de politică externă fie dificultățile cu care regimul s-a confruntat pe plan intern, fie retorica sa neo-imperialistă și naționalistă. Urmările au variat, de la intimidarea vecinilor din ceea ce Moscova încă mai consideră a fi zona sa de influență, până la aventuri militare precum cele din Siria și Libia, ori chiar invazii – Georgia, Ucraina, anexarea Crimeei.

Sub Xi Jinping, China se apropie tot mai mult de spectrul unui Război rece cu SUA, iar o astfel de traiectorie, pe care Beijingul se înscrisese deja înainte de Covid-19, ar putea să cunoască accelerații grele în perioada care urmează.

Sunt, așadar, suficiente motive ca, la București, toate aceste tendințe să nu poată fi trecute cu vederea.

Poate că am fost deseori tentați, de când coronavirusul a lovit Europa, trecând democratic și granițele României, să tratăm tot ceea ce este legat de Covid-19 într-o cheie pur sanitară, ca și cum alte dosare fierbinți s-ar fi evaporat peste noapte.

Până la un punct, e natural să ai impresia că totul se reduce la știrile despre izolare, vaccin, bilanțul deceselor, contabilizarea cazurilor, posibile tratamente, efecte psihologice ale carantinei ori impactul economic imediat al paralizării activității în sectorul privat. Ar fi fost simplu să fie așa, dar lucrurile stau cu totul altfel: componenta geopolitică nu dispăruse nicio clipă, ea a vegheat mereu în fundal.

Sunt atât de aproape vremurile în care România era să clacheze în dosarele mari – stat de drept și parteneriate strategice cu Vestul! Pandemia reactivează, brutal, aceste teme.

După trei ani de guvernare PSD-ALDE, axată pe cele două dimensiuni strategice (subminarea statului de drept și decuplarea țării de la spațiul euroatlantic), ambele în conflict flagrant cu tratatele semnate de țara noastră atunci când a aderat la NATO și UE, dar și în răspăr cu sentimentul predominant în societate, România a ajuns din nou în punctul în care trebuie să își asume răspicat și foarte vocal orientarea strategică.

Opțiunea pentru spațiul euroatlantic nu va putea fi doar șoptită și nici luată ca de la sine înțeleasă.

Pentru a fi percepută ca relevantă, ea va trebui reconfirmată și reafirmată, verbal și în planul acțiunii propriu-zise. Orice diluare de ton și orice pas concret înapoi, precum cei făcuți în epoca PSD-ALDE sau cei doriți acum de coaliția toxică, PSD-ALDE-Pro România-UDMR, vor crea breșe în parteneriatele fundamentale ale Bucureștiului.

Într-o beție geopolitică precum cea post-coronavirus, când China și Rusia vor încerca să monopolizeze servirea la masă, sunt suficiente doar și ezitările.

Mai ales că falangele ruso-chineze, în România, nu sunt nicidecum de domeniul virtualului.

Putinismul de export cunoaște, la București, o gamă diversă de manifestări, înșirate pe o axă la ale cărei capete stau gargara stalinistă și interesele economice subterane, în special în zona energiei și cu accent pe gazele de la Marea Neagră. Și gargara stalinistă, și interesele economice dispun de pârghii politice nu o dată scoase la lumină (de la retorica „ONG”-istului Adrian Năstase, la gruparea Iancu din PSD și până la jocurile rusești făcute în România via UDMR și via PSD cu mâna lui Viktor Orban de la Budapesta).

La rândul său, jocul de umbre chinez taie tot mai multe bilete pe scena românească, prin vectorii săi din politica locală, mai mult sau mai puțin asumați ca admiratori ai regimului dictatorial de la Beijing (de la Victor Ponta la Gabriela Firea), și prin proptelele sale tot mai puțin difuze din sfera economică. 

Liviu Dragnea, la rândul său, când era premier de facto al României, spunea că vrea „să nu mai avem aceste ezitări” în relația cu China, pe care Ponta, când era premier o voia ridicată „la nivelul cel mai înalt pe care îl are România, acela de Parteneriat strategic”.

Dragnea este în pușcărie, dar oamenii care credeau ca el sunt la locul lor, aciuați prin PSD, în jurul său și în alte avanposturi, iar ei se pregătesc de guvernare sau măcar de dărâmarea celei actuale (Ciolacu a anunțat deja o moțiune de cenzură), căci li se pare prea ambalată să aprofundeze relația cu Vestul.

De pildă, Viorica Dăncilă nu mai e premier, dar a fost. Iar faptul că un personaj atât de gol nu a dispărut din prim-planul PSD la fel de fulgerător precum apăruse (în momente-cheie imaginea îi e resuscitată prin postări pe Facebook), poate sugera că mânuitorii săi din umbră încă o consideră de folos, când o veni vremea.

Adevărul este că, în trecutul recent, premierul Viorica Dăncilă a dus mai departe tradiția PSD de apropiere de comunismul chinez, făcând un ping pong neverosimil de performant pe axa București-Beijing.

• A fost un mai mare suporter al strângerii relațiilor economcie și politice cu China.
• A supervizat înțelegerea pentru construcția reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, dintre Nuclearelectrica (sub control guvernamental) și China General Nuclear Power Corporation.
• Citea greu de pe foile scrise de consilierii săi, dar a supervizat în mandatul său asocierea chino-turcă dintre China Communications Construction Company și Makyol Insaat Sanayi Turizm, desemnată de Palatul Victoria ca partener de negociere pentru construirea autostrăzii Ploiești–Brașov.
• Și-a pus șorțul de gospodină și a gătit colțunași la Ambasada Chinei, cu alte colege din PSD.
• Avusese un consilier chinez la Parlamentul European, iar după ce a plecat de la Bruxelles pentru a prelua funcția de premier i l-a pasat eurodeputatei PSD Gabriela Zoană. Greu de spus cine avea abilități mai mari de șef în toată acea perioadă: consiliera Weini Li sau europarlamentara Dăncilă? Presa dezvăluia, la vremea respectivă, că Weini Li este ruda unui diplomat chinez care activase în Ambasada Chinei de la București. Pe numele său, Li Ming, acesta a avut funcții de conducere în Partidul Comunist Chinez.
• Și-a luat șef de Cancelarie a premierului un personaj familiarizat cu spațiul chinez, Costin Mihalache – a activat în Ambasada României de la Beijing, a făcut cursuri de limbă chineză la Beijing, e membru în Consiliul de conducere al Casei Româno – Chineze, iar în 2013 a participat la negocierea unui memorandum secret cu Huawei, în calitate de consilier al premierului Victor Ponta.

În fine, aceeași Dăncilă l-a avut în preajmă, când era prim-ministru, pe Florea „Ică” Voinea. Iată ce portret îi făcea, la acea vreme, Europa Liberă:

• Parlamentar în trei rânduri, între 2000 și 2016, Florea Voinea are un profil care nu se găsește pe google. Ca politician care a activat în PUR, partidul lui Dan Voiculescu, apoi în PSD și mai apoi în ALDE, Ică, așa cum îi spun prietenii, ocupă funcții importante într-o lume cu accesul limitat.
• Despre Florea Voinea se vorbește în șoaptă, la Palatul Victoria nu are nicio încadrare oficială, însă este prezent în biroul Vioricăi Dăncilă, iar după unele voci din PSD, zilele acestea ar fi activ în negocierile despre moțiunea de cenzură.
• Voinea a apărut imediat după plecarea după gratii a lui Liviu Dragnea în anturajul Vioricăi Dăncilă și se pare că este sfătuitorul cel mai apropiat al șefei Guvernului și cel care stabilește conexiunile acesteia cu oamenii din partid.
• În 2013, când a venit în România premierul chinez Li Keqiang, a declarat că este prieten din tinerețe cu senatorul pe-atunci, Florea (Ică) Voinea. A fost una dintre puținele ocazii când numele lui Voinea a răzbătut în presă. Era vorba despre o vizită din 1986 pe care Voinea, alături de Nicu Ceaușescu, a făcut-o în China. În interviurile pe care le-a dat ulterior, Voinea și-a arătat prețuirea pentru „cultul muncii și al respectului pentru valori” ale Chinei.
• Până atunci, Voinea promova relațiile de afaceri cu China. La Craiova a intermediat întâlniri între Olguța Vasilescu, primar atunci al orașului, pentru construirea unui cartier de locuințe. La Caraș Severin a adus oameni de afaceri chinezi pentru investiții în Banatul montan.
• Voinea a fost un membru constant al Camerei de Comerț Româno-Chineze, din conducerea căreia a făcut parte inclusiv ca președinte executiv, fiind activ în promovarea afacerilor cu Beijingul.
• În 2015, Victor Ponta l-a numit consilier onorific pentru promovarea relațiilor cu Republica Populară Chineză. Mai fusese în aceeași funcție și între 2012-2013 (ianuarie). Ică Voinea l-a secondat în acea perioadă pe Costin Mihalache, actualul șef al cancelariei Vioricăi Dăncilă, cel care se ocupa pe atunci, din postul de consilier de stat, de promovarea relațiilor cu Republica Populară Chineză.

Sigur că tolba românească a regimului de la Beijing este mai plină decât a răzbătut până acum în spațiul public și la fel de sigur este că interesele Chinei în această parte a lumii nu s-au epuizat pe fondul crizei corona, ci s-au potențat. În același timp, ar fi lipsit de subtilitate intelectuală să crezi că lucrurile stau altfel și din perspectiva Moscovei.

După aderarea la UE și NATO și după depășirea, la mustață, a pericolului de a derapa masiv, în timpul guvernării PSD-ALDE, România a intrat într-o nouă etapă de consolidare în fața demonilor geopolitici de la răsărit.

Multă vreme, ne-am obișnuit că pericolul vine doar dinspre unul singur, cel care ne este mai aproape din punct de vedere geografic. Dar lumea s-a schimbat, iar ștergerea distanțelor, intermediată de avansul tehnologic, ne-a pus față în față și cu al doilea.

Cu siguranță, contextul e unul complicat, dar România a aflat deja, din experiența proprie, că a găsit răspunsul adecvat la astfel de provocări numai atunci când nu doar că a privit spre Vest, ci chiar s-a dus spre el cu toată forța. Și mai ales atunci când a trecut Atlanticul.

De ce a leșinat Ciolacu și de ce ar trebui să fim profund îngrijorați