Importurile din China au dus la faliment un meșteșug cunoscut pe plan mondial: Cum a reușit să reziste ultima familie de sticlari Gallé din Buzău

Industria sticlăriei decorative a înflorit la Buzău încă din vremea comunismului. În anii ’70, statul român a strămutat din zona Transilvaniei, cu tot cu familii, mai mulţi artişti sticlari cu experienţă, care au reuşit să pună pe picioare la Buzău o fabrică de sticlă numită „Perla“, care a devenit ulterior cunoscută în întreaga lume. La sfârşitul anilor ’90, peste 4.000 de buzoieni lucrau în zeci de ateliere, care au dat faliment după criza economică din 2008.
Un cuplu buzoian, Doina şi Nicu Graur, s-a încăpăţânat să reziste în acest domeniu aproape dispărut, scrie Adevărul.
Faima întreprinderii a crescut mai ales după ce un sticlar bătrân, Archi Zoltan, a început să fabrice sticla multistratificată în trei sau patru culori, procedeu inventat de celebrul artist francez, Emile Gallé.
Procedeul are la bază suprapunerea mai multor straturi de sticlă de diverse culori. Prin repetarea unui set de operaţiuni – desenarea cu un lac protector a formelor dorite şi introducerea vasului într-o baie de acid fluorhidric, pentru corodarea straturilor neprotejate de lac – se obţine un vas de sticlă decorat în relief cu motive florale sau peisaje.
O piesă realizată în ţara noastră în această tehnică purta semnătura „Gallé“, pentru a evita efectele legilor privind drepturile de proprietate, şi costa de la 25 de dolari – în cazul celor mici şi mai puţin complicate –, până la 3.000 de dolari pentru cele care aveau complexitate ridicată.
Pentru realizarea unei piese medii erau necesare zeci de ore și lucra o echipă formată dintr-un pictor, un acidator şi un gravor. Procesul era apoi continuat de o altă echipă, de sticlari, alcătuită din cel puţin şase oameni.
În anul 1990, piaţa de desfacere a fabricii „Perla“ era incredibilă, cu ramificaţii în toată lumea. Imediat după Revoluţie, câţiva muncitori de aici au deschis afaceri pe cont propriu, iar în scurt timp, le-au urmat şi alţii, căci firmele de Gallé-uri erau considerate ca fiind printre cele mai bănoase afaceri. Aşa se face că după anul 1995 existau peste o sută de astfel de firme, unele cu câte doi-trei pictori, axate pe producerea sticlăriei decorative în această tehnică.
Un procedeu complex, cu smoală
Gallé Graur Buzău a fost una dintre primele fabrici private de sticlărie decorativă din România. A fost înfiinţată după Revoluţie de soţii Doina şi Nicu Graur, iar firma rezistă pe piaţă şi în prezent, cu o echipă de pictori, acidatori şi sticlari cu experienţă.
Pe vremuri au fost multe firme dar, din păcate, aproape toţi au închis. Doar noi mai suntem pe piaţă, ca o afacere de familie, unde fata ne ajută ca translator, iar băiatul este administrator“, ne-a declarant Doina Graur.
De trei decenii, în atelierul lor de pe strada Răchitei, se produc, în tehnica Gallé, lămpi – unele de doi metri înălţime –, vaze, aplice, sticluţe de parfum, casete de bijuterii, bomboniere, plafoniere, candelabre, carafe, fructiere, platouri, scrumiere, boluri, pahare sau tăvi. Şi toate sunt unicat sau de serie limitată.
Procedeul este invers picturii. Aici, prin coroziune, laşi culoarea de exterior şi elimini strat cu strat, folosind un acid special care atacă sticla, acidul fluorhidric. Desenul care trebuie păstrat se acoperă cu un lac făcut din smoală şi seu de oaie. Suprapunerea straturilor este o tehnică pe care nu mulţi sticlari o ştiu. Exact aici nu au putut chinezii să copieze: ei nu pun strat, o pun bolovan, iar culorile rămân dedesubt, blocate“, explică Nicu Graur, procedeul decorativ.
La începuturile firmei, la fel de restul proprietarilor de întreprinderi de acest fel din Buzău, şi soţii Graur erau prezenţi la expoziţii de profil peste tot în lume – din Japonia, până în Statele Unite ale Americii – pentru a încheia contracte cu noi clienţi. Lămpile şi vazele tip Gallé produse în Buzău au ajuns atunci chiar şi în casele unor vedete de la Hollywood.
Desfacerea produselor s-a făcut la început numai pe pieţele străine, o pondere importantă a exportului fiind direcţionată către Statele Unite ale Americii, Japonia, Franţa, Canada, Israel, Grecia, Liban, Spania şi Italia, îşi mai amintesc proprietarii Gallé Graur Buzău.
Declinul industriei a venit din China
După 2005, pieţele externe au început însă să se orienteze către producătorii chinezi care, având mână de lucru foarte ieftină, îşi permiteau să vândă sub preţul românilor sticlăria decorativă.
Ulterior, criza economică a amplificat tendinţa de reorientare a vechilor clienţi spre produsele ieftine ale asiaticilor.
La o expoziţie din New York, în 2005, am întâlnit pentru prima oară concurenţa chineză. Produsele lor semănau cu ale noastre, însă era o diferenţă mare de preţ, dar şi de calitate. Peste câţiva ani, unul dintre clienţii noştri din America ne-a sunat şi ne-a spus că toate produsele luate de la chinezi s-au tensionat, adică s-au crăpat, iar ale noastre au rămas intacte şi la fel de frumoase“, a declarat Jeni Coman, fost investitor în domeniul sticlei Gallé.
Multe dintre firmele de profil au fost închise şi de patroni care s-au reprofilat după anul 2008. Piaţa de desfacere devenea din ce în ce mai greu de accesat, mulţi producători acceptând să îşi vândă produsele la preţuri foarte mici.
Niciodată nu a existat o unitate de breaslă, fiecare practicând preţul care-i convenea. Totul s-a făcut fără cap şi, din cauza concurenţei neloiale, s-a ajuns în situaţia de a nu mai avea ce investi în producţie. Ieşeai în pierdere aşa că mai bine închideai“, a precizat Viorel Dorojan, fost patron de atelier de sticlărie de tip Gallé.
Unele firme au încercat să se salveze, introducând în producţie alte tipuri de sticlărie decorativă, precum Daum-Nancy sau Schneider, însă totul a fost în zadar. Au mai rezistat pe piaţă doar câteva luni, din inerţie, cât au mai avut produse în stoc.
În 2010, la numai câţiva ani de la intrarea în declin a acestei industrii, mai funcţionau în Buzău doar cinci ateliere de Gallé-uri, iar două dintre acestea reuşeau să mai producă doar câteva piese pe lună. Una după alta, toate firmele au dat faliment, mai puţin atelierul deţinut de familia Graur.
Mai rezistă şi în Bucureşti un punct de desfacere a produselor din stoc, realizate în atelierele lui Dan Măiţă, un magazin deschis pe strada Ion Câmpineanu. Una dintre cauzele declinului acestei industrii a fost şi scumpirea gazelor, combustibil necesar la suflarea vaselor de sticlă.
Cuptoarele de topit sticlă erau numeroase în anii ’90 – peste 15 –, însă majoritatea au fost închise după 2005. În prezent, mai funcţionează doar unul, care supravieţuieşte cu puţinele comenzi de sticlă stratificată de la ultimul atelier de Gallé al soţilor Graur, dar şi prin suflarea de produse din sticlă albă.
Sursa Foto:Adevărul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here