Lecţia Covid-19. Ce i-a învăţat o particulă infimă pe locuitorii unei planete de 120 de miliarde de miliarde de ori mai mare

>>>

Sursa: Pixabay

De la populişti la oameni de ştiinţă, de la creduli la oportuniști şi de la guverne la companii mari, mici şi mijlocii, toată lumea a fost la „şcoală” în 2020. Un an în care, scrie The Economist, Sars-CoV-2 a fost ca o substanţă de contrast nu doar pentru corpul uman, ci şi pentru organismul politico-social global.

<< Când 2019 îşi trăgea obloanele, virusul care urma să fie bptezat SARS-CoV-2 ieșea din modul stealth. Pe 26 decembrie, Zhang Jixian, medic la Spitalul Provincial Hubei de Medicină Integrată Chineză și Occidentală, a observat șapte cazuri neobişnuite de pneumonie, dintre care patru aveau legătură cu piața umedă Huanan, din oraşul Wuhan. Autoritățile au închis piața pe 1 ianuarie, dar era prea târziu. Infecțiile se răspândeau deja în Wuhan și în toată China. Cercetările ulterioare au sugerat că, până la acel moment, virusul își croise drum neobservat și în Europa și America.

Pe măsură ce 2020 se apropie de final, virusul este în plină desfășurare. Au existat peste 70 de milioane de cazuri confirmate și numărul crește cu 4,3 milioane pe săptămână. Probabil 7 milioane de oameni au trebuit să suporte simptome persistente, specifice aşa-numitului „Covid lung”, mai mult de trei luni. Mai rău, se știe că peste 1,6 milioane au murit, iar decesele săptămânale depășesc acum 75.000, bătând cu ușurință recordul stabilit în aprilie.

Între timp, Covid-19 a ajuns rapid să domine viața cu totul. Ca o substanţă de contrast injectată în fluxul sangvin, pe măsură ce s-a răspândit în întreaga lume virusul a pus în lumină funcționarea organismului politicii globale. Pentru fiecare semn de rezistență în faţa situaţiei – indiferent că vorbim de lanțurile de aprovizionare cu alimente, sistemul financiar și, mai ales, despe știință – au existat simptome ale fragilității.

Unul este acela că multe societăți nu par să înțeleagă natura creșterii exponențiale. În primăvară, întrucât infecțiile se dublau la fiecare cinci sau șase zile, ţările, una după alta, nu au reușit să anticipeze modul în care urmau a fi, în curând, copleşite. Nordul Italiei are un sistem avansat de îngrijire a sănătății, care s-a prăbușit în martie, sub greutatea cazurilor, şi, totuşi, alte țări au întârziat cu măsurile. Marea Britanie a intrat în lockdown la două săptămâni după Italia. În acea perioadă, infecțiile – și amploarea amenințării reprezentate de Covid-19 – s-au înmulțit între patru și opt ori. O abordare care a contrastat cu cea avută de țări asiatice precum Taiwan, Singapore și Vietnam, care s-au bazat pe experiența lor cu coronavirusurile anterioare și au acționat din vreme și eficient.

În mod remarcabil, după acel eșec, în toamnă lucrurile s-au repetat. În ciuda faptului că au avut câteva luni pentru a se pregăti, guvernele nu au reușit să anticipeze a doua repriză a crizei. După „explozia” din primăvară, Belgia s-a pregătit pentru următorul val prin dublarea capacității secţiilor de terapie intensivă. Când virusul a lovit din nou, în noiembrie, numărul cazurilor a crescut atât de repede încât măsurile au luate au oferit o marjă de respiro de doar zece zile sau pe-acolo.

Un alt semn al fragilității expuse de Covid-19 a ţinut de cât de ușor le-a fost oportuniştilor şi maniacilor să umple vastele spaţii goale în înţelegerea Covid-19 de către oamenii de ştiinţă. Internetul a debordat de afirmații potrivit cărora măștile nu oferă nici o protecție, ori că boala a fost cauzată de radiațiile emise de antenele de comunicații 5G, Covid-19 nu e mai rău decât gripa, iar dacă a ucis totuşi, ei bine a fost din vina lui Bill Gates şi a schemei lui mişeleşti de a vinde vaccinuri.

Politicienii populisti li s-au alăturat. În Brazilia, Jair Bolsonaro a asociat Covid-19 cu nasul înfundat. În America, Donald Trump a minimalizat epidemia și chiar a vorbit de remedii nedovedite, cum ar fi hidroxiclorochina. Devenise la modă să elogiezi Suedia pentru că ținea la distanță Covid-19 şi respecta libertatea individuală prin renunțarea la lockdown. Cazurile s-au înmulţit alarmant. Regele și-a folosit discursul de Crăciun pentru a declara că strategia Suediei a „eșuat”.

Populiștii au greșit şi în alt mod în privinţa Covid-19: oamenii par să accepte lockdown-ul. Pandemia a relevat nivelul scăzut de toleranţă al societăților la riscurile necunoscute. Când China a răspuns la virus închizând părți mari din provincia Hubei, pe 23 ianuarie, mulți comentatori – inclusiv The Economist – spuneau că alegătorii iubitori de libertate din democrațiile occidentale nu vor tolera măsuri atât de draconice. După cum s-a dovedit, cu câteva excepții, inclusiv America rurală, ceea ce nu ar tolera este ezitarea guvernului.

În ciuda protestelor bizare împotriva obligației de a purta masca și a lockdown-urilor, măsurile dure au fost populare. După ce a izolat țara și a menținut mortalitatea la doar 25 de decese, Jacinda Ardern a fost realeasă triumfător, în octombrie, cu majoritate; o raritate în Noua Zeelandă. Italia, care a pierdut aproape 70.000 de oameni din cauza Covid-19, se află la celălalt capăt al scării mortalităţii. Cu toate acestea, carantina comandată de prim-ministrul Giuseppe Conte l-au transformat pe acesta dintr-un tehnocrat într-o forță politică în toată puterea cuvântului.

Poate suna dur, dar această îmbrățișare imediată a lockdown-urilor este, de asemenea, un semn de fragilitate. Lupta împotriva bolii s-a dus cu costuri pe zona bolilor psihice, dificultăților economice, inegalității crescute, întreruperii serviciilor medicale și perturbărilor în educație. Poate pentru că China a stabilit standardul pentru măsuri dramatice, guvernele nu au putut să întrebe dacă au găsit cel mai bun echilibru între a scuti oamenii de Covid-19 și a le face rău cu politicile pe care le-au impus pentru a contracara boala.

În toamnă, un grup de oameni de știință a încercat să ridice această întrebare prin ceea ce ei au numit declarația Great Barrington. Ei au propus ca infecția să fie lăsată să se răspândească printre cei tineri și sănătoși, astfel încât să se construiască „imunitatea de turmă”. Ideea avea problemele sale, dar dezbaterea nu a decolat niciodată.

În orice caz, în pofida acestor semne de fragilitate, este important de cântărit marele succes al pandemiei: știința globală. A fost nevoie de 20 de ani pentru a autoriza un vaccin pentru poliomielită. Oamenii de știință de astăzi au făcut treaba în mai puțin de un an. Chiar și asta subestimează realizarea lor. Când doctorul Zhang a dat alarma, Covid-19 era o boală complet nouă. Astăzi, genomul său a fost secvențiat. Oamenii de știință înțeleg modul în care virusul intră în celula umană și îi deturnează capacitatea de fabricare a proteinelor. Au dezvoltat protocoale de tratament și au găsit terapii care salvează vieți. Ei înțeleg mai multe despre modul în care este transmis și cine este vulnerabil.

Mai rămân multe de descoperit. Și, odată cu apropierea anului 2020, o nouă variantă a virusului a apărut în Marea Britanie, care părea a fi cu până la 70% mai contagioasă decât tulpinile anterioare. Apăruse deja în alte țări. Dar, chiar dacă cetățenii și-au trăit adesea propria dramă națională, de parcă pandemia ar fi cu adevărat o serie de epidemii naționale, oamenii de știință s-au angajat, în cea mai mare parte, într-un efort la nivelul întregii planete.

Datorită muncii lor, există motive întemeiate să credem că de data aceasta, anul viitor, pe măsură ce 2021 se apropie de sfârșit, pandemia se va fi diminuat. SARS-CoV-2 va exista în continuare. Încă va ucide. Miliardele de oameni vor trebui în continuare să fie vaccinați împotriva sa. Dar strangularea produsă asupra omenirii va slăbi în cele din urmă. >>

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here