Lovind în România, Zelenski tocmai și-a depus CV-ul la Kremlin

Ciocolata ucraineană e tare bună, însă politicile Ucrainei privind minoritățile etnice, să-mi fie cu iertare, sunt de aruncat la gunoi. Ce mă lasă perplex în comportamentul puterii de la Kiev este această euforie bolnavă de a-și copia dușmanul. Evident, mă refer la declarațiile putiniste ale lui Volodimir Zelenski despre „ocupația românească” din Bucovina de Nord în 1918.

Declarația: „Unitatea nu stă în cuvinte, ci în fapte. Nu după mult timp Republica Populară Ucraineană a cedat Kievul sub presiunea bolșevicilor, o bună parte din teritoriile Galiției au fost ocupate de trupele poloneze, Bucovina de Nord de români, iar Transcarpatia i-a revenit Cehoslovaciei”.

Afirmația a fost făcută în contextul Zilei Unității și Libertății Ucrainei, marcată în fiecare pe 22 ianuarie. Sigur, pot înțelege că într-un astfel de context mai piperezi inimioara patriotică cu puțină țâfnă naționalistă, dar e deja prea mult să o iei pe arătura iredentismului. În caz că aveați impresia că doar Putin manevrează istoria ca pe-o bucată de plastilină, deformându-i nuanțele după bunul plac, ei bine, în dulcele stil meschin al înaintașilor săi, și Zelenski flutură aceleași tehnici kremlinofile, dar fructuoase în colectat antipatii.

Datele istorice la 1918: pe 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a proclamat Unirea cu Regatul României, care a fost recunoscută de învingătorii din Primul Război Mondial prin tratatul de la Saint Germain, semnat la 10 septembrie 1919. Înfrângerea şi apoi dezmembrarea Austro-Ungariei a făcut ca negocierile de la Paris privind confirmarea proclamaţiei de Unire din 28 noiembrie 1918 să nu întâmpine dificultăţi majore. România a prezentat nu numai argumente istorice – Bucovina a fost smulsă ilegal Moldovei în 1775 de către Turcia şi oferită Austriei, ci şi argumente militare şi strategice, contra ameninţării bolşevice. Totuși, Bucovina istorică nu se mai află integral în graniţele României. Jumătatea nordică a fost pierdută în urma Pactului Ribbentrop-Molotov prin care Stalin şi Hitler şi-au împărţit teritorii în Estul Europei. Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 a vizat atât Basarabia, cât şi Bucovina de Nord.

La fel de bine (și îndreptățiți, spre deosebire de ei) am putea și noi spune că Bucovina de Nord se află sub ocupație ucraineană și s-o afirmăm în fiecare an de Ziua Națională. Cum ar fi?

Nu doar tangoul istoric îi aduce pe ucraineni și ruși într-o situație confuză de înfrățire siameză, ci, iată, și felul în care lideri precum Zelenski exploatează, aidoma lui Putin, rapturile teritoriale lăsate moștenire de Pactul Ribbentrop-Molotov.

Însă aberația scandaloasă a lui Zelenski atinge perfecțiunea de diamant și frizează pe alocuri prostia în privința strategiei. Trebuie ori să fii un diletant imprevizibil, ori vândut rușilor, ca să bagi în felul ăsta bățul prin gard, în condițiile în care ai un război pe teritoriu și ai nevoie vitală de prieteni.

Iar România i-a tot fost prietenă Ucrainei, prietenă până la servilism. Prietenă prin nepăsarea față cei aproape 600.000 de etnici români din Bucovina de Nord și Bugeac pe care i-a lăsat pradă mecanismului agresiv de asimilare al ucrainenilor, pus în aplicare prin șantaj și amenințări de către SBU. I-a fost prietenă și din 2014 încoace, când tot nepăsarea senină a clasei noastre politice a condus la transformarea a mii de etnici români în carne de tun pe frontul din Donbas. I-a fost mai ales prietenă în 1997, când Emil Constantinescu, sacerdotul compromisurilor, și-a pus semnătura pe Tratatul cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare” dintre România și Ucraina, prin care țara noastră a recunoscut dreptul de succesiune asupra teritoriilor românești amputate de URSS – documentul putea fi denunțat după zece ani, deoarece autoritățile ucrainene au încălcat drepturile minorității românești, dar nimeni nu a făcut-o. Apoi, i-a fost prietenă prin faptul că România nu a recunoscut referendumul de anexare a Peninsulei Crimeea.

Sunt curios ce răspunsuri va primi ambițiosul actoraș din partea Poloniei și Cehiei.

Dacă vrem să găsim motive să ne detestăm unii pe alții și să ne îngropăm în reproșuri, putem găsi cu tona. Și nu trebuie să mergem până la Masacrul de Fântâna Albă, când bolșevicii ucraineni au deschis focul împotriva românilor, ci ne putem uita în 2018, de Centenar, când ofițerii SBU au dat buzna în Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, instituție a Guvernului României, și au făcut percheziții sub acuzația de incitare la separatism, confiscând hărți ale României interbelice și materiale didactice.

În mai puțin de un an de la preluarea mandatului, „reformatorul” Zelenski s-a ofilit încetișor, preschimbându-se într-un nou-vechi Poroșenko. Să-i fie de bine.

Între timp, zic că ar trebui să desemnăm Biserica Ortodoxă Română drept minister de externe facultativ al României, căci în timp ce MAE a preferat să rămână în ultimii ani pe partea laxă a problemelei, BOR a pus o condiție pentru a recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene: respectarea drepturilor bisericești ale românilor din Ucraina.

Noroc că geopolitica e plină de capcane, iar când Kievul ne va bate la ușă să îl sprijinim pentru accederea în UE, n-ar strica măcar o vreme, măcar pentru a-i tempera panslavismul din subconștient, să îi trântim ușa în nas.