Planul UE pentru Covid este istoric, dar nu chiar hamiltonian – o analiză The Economist

Sursa: Presidency.ro

Ca aproape toate cele ce au fost pe masa Consiliul European din această săptămână, încheiat la ora 5.30 dimineața, după cinci zile de deliberări, aprig contestată a fost și întrebarea dacă a fost cel mai lung summit UE din istorie. Unii au spus că a bătut recordul discuției-mamut privind aranjamentele instituționale din 2000, de la Nisa. Alții susțin că a fost cu o jumătate de oră mai scurt. În orice caz, summitul, al cărui deznodământ a fost semnarea unui pachet de cheltuieli pe mai mulți ani în valoare de 1,8 trilioane de euro, va rămâne în cărțile de istorie.

Acordul încheiat de cei 27 de lideri naționali ai UE are două elemente: bugetul obișnuit, pe șapte ani, al UE sau cadrul financiar multianual (CFM), în valoare de aproape 1,1 trilioane de euro; și un fond, „EU Generation Next” (NGEU), de 750 miliarde de euro, menit să sprijine redresarea țărilor, în contextul recesiunii declanșate de Covid-19. Certurile pe marginea celui de-al doilea capitol explică și durata summitului. Dezbaterea cu privire la înlocuirea, în comunicat, a cuvântului „decisiv” cu „exhaustiv” a durat câteva ore. Dar, în final, fiecare lider a putut să se întoarcă acasă cu ceva.

Franța și Germania au pus bazele acordului prin propriul lor acord, la care ajunseseră în luna mai, iar compromisul final nu a fost prea îndepărtat de propunerea celor două state. Guvernele sudice, greu încercate, au asigurate fonduri de recuperare în valoare de câteva puncte procentuale din PIB. Țările mici din așa-numitul bloc „frugal” – Olanda, Austria, Suedia și Danemarca – au obținut concesii pentru care au luptat din greu. Polonia și Ungaria au reușit să atenueze eforturile de a lega respectarea condițiilor privind statul de drept de plățile bugetare. În zori, la Bruxelles, cei mai mulți dintre lideri și-au făcut apariția declarând că au căzut de acord asupra a ceva istoric și că, judecând după avântul euro, investitorii l-au agreat.

Acordul a spart două tabuuri istorice, spune Silvia Merler, de la Algebris Policy Forum. În primul rând, liderii europeni au convenit că Comisia Europeană poate suporta datorii la o scară inedită. Undeva prin 2021, NGEU va fi finanțat prin împrumuturi de șase ani, cu obligațiuni a căror scadență se extinde până în 2058. În al doilea rând, 390 miliarde de euro vor fi distribuite sub formă de subvenții și, prin urmare, nu vor crește datoriile guvernelor beneficiare. Aceasta este o linie de salvare pentru Italia, unde datoria publică va ajunge la 150% din PIB, până la sfârșitul anului 2020. A fost astfel trecută o linie roșie în ceea ce privește transferurile fiscale substanțiale intra-UE. Acum doar șase luni, ambele evoluții ar fi fost de neimaginat.

UE a avenit acum cu un răspuns fiscal la criza Covid egal cu sau mai bun decât cel din America. Programul este echivalent cu 4,7% din PIB-ul său, o sumă semnificativă din punct de vedere macroeconomic, care o urcă în topul cheltuielilor cu mari stimulente ale guvernelor naționale. A astupat astfel gaura bugetară lăsată de plecarea Marii Britanii, care fusese un contribuabil net înainte de Brexit. A răspuns scuzelor repetate ale Băncii Centrale Europene de a-și echilibra activismul monetar cu un efort fiscal comparabil. De asemenea, probabil că UE a stabilit un precedent pentru gestionarea viitoarelor crize, deși orice împrumuturi colective viitoare suplimentare se vor lovi de rezistența încăpățânată a frugalilor (precum și a unor zone din Germania).

Fondurile de recuperare vor fi distribuite guvernelor folosind o grilă de alocare bazată pe criterii precum șomajul și venitul per persoană. Guvernele vor trimite Comisiei planuri de cheltuieli și investiții care vor fi evaluate pe baza „recomandărilor sale anuale specifice fiecărei țări”. Este vorba de un proces de verificare a reformelor, pe care Ursula von der Leyen, președinta Comisiei, promite să îl țină din scurt. Planurile de cheltuieli ale guvernelor ar trebui să se alinieze și priorităților Comisiei în ceea ce privește climatul și digitalizarea.

Însă Comisia nu va avea ultimul cuvânt cu privire la aprobarea rambursărilor de fonduri. Mai degrabă precum Germania în timpul crizei euro, frugalii nu au încredere în tehnocrații de la Bruxelles pentru a verifica eforturile de reformă ale statelor din sud. În schimb, Mark Rutte, premierul olandez, a obținut o „frână de urgență”: orice guvern se poate opune planurilor de cheltuieli ale altuia, întârziind și complicând plățile. Acest lucru îi permite să le spună alegătorilor olandezi că nu au semnat un cec în alb pentru sudicii delăsători. Dar Lucas Guttenberg, de la Institutul Jacques Delors, se teme că frâna ar putea să întărească neîncrederea în UE, dacă guvernele beneficiare vor ajunge la concluzia că alții li se opun cu rea-credință.

Acordul se potrivește, într-o oarecare măsură, cu „momentul Hamiltonian” la care unii speraseră. Spre deosebire de secretarul american al Trezoreriei din 1790, nimeni nu a propus punerea la comun a datoriilor moștenite de țările UE; nici măcar noua datorie comună nu se va bucura de garanții comune și altele. Iar întrebarea cu privire la modul în care UE va returna sumele împrumutate a fost lăsată în mare măsură fără răspuns. Tentativele de creștere a „resurselor proprii” ale UE (veniturile sale, în jargonul UE) au fost în mod tradițional blocate de parlamentele naționale, care își țin cu gelozie la puterea lor asupra taxării. Totuși, din 2028 trebuie să se găsească bani pentru a rambursa datoria pe care UE o va face în curând: dacă nu din resurse proprii, atunci din contribuții naționale mai mari. Anul viitor, Comisia va propune impozite la nivelul UE asupra companiilor digitale și a importurilor care nu respectă standardele climatice.

Există două zone de îngrijorare. Primul este prețul cerut de frugali. Pentru a păstra subvențiile fondului de recuperare, reducerile au căzut pe așa-numitele domenii „orientate spre viitor”, precum cercetarea, sănătatea și ajustarea climatică. Acestea, mormăie criticii, sunt tocmai prioritățile despre care frugalii spun că ar trebui să aibă prioritate în fața pretențiilor pentru subvenții agricole și regionale (care rămân intacte).

Mai mult, frugalii au obținut majorări mari la returnările din contribuțiile lor la bugetul UE. (în cazul Austriei, s-au dublat). Aceste succese ale țările mici costă și vor implica noi bătălii când se va discuta următorul CFM. Emmanuel Macron, președintele Franței, dorește de multă vreme eliminarea acestui sistem.

Un al doilea mănunchi de preocupări s-a concentrat pe problema țărilor care subminează statul de drept. UE s-a străduit de mult timp să readucă la ordin guverne precum cele ale Ungariei și Poloniei. Ambele țări sunt beneficiari neți ai CFM, mulți sperând că vor putea fi presate în direcția respectivă prin condiționarea plăților de respectarea unor condiții legate de statul de drept. În cele din urmă, limbajul folosit a fost destul de ambiguu. Acesta promite „un regim de condiționalitate pentru a proteja bugetul”, dar este vag cu privire la modul de obținere a acestuia. „Mulți vor dori ca acest aspect să fie mai precis”, spune Katarina Barley, europarlamentară social-democrată germană.

Doamna Barley și colegii săi din Parlamentul European, care trebuie să semneze acordul, își vor spune părerile în curând. Mulți au criticat reducerile operate în programele favorite și lipsa unei prevederi pentru supravegherea parlamentară a cheltuielilor. Cu toate acestea, deși Parlamentul se poate plânge de acord, în forma trecută, este puțin probabil să-l și zdrobească. Bugetul trebuie să fie gata la începutul anului viitor. Parlamentul nu va dori să provoace o criză blocându-l.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here