„Programul emblematic de investiții străine al Chinei a fost salutat de Italia până când costurile și riscurile au devenit evidente. Acum, entuziasmul scade rapid”, scrie într-o analiză CEPA Andrew R. Novo, expert în securitate transatlantică.
<< Când Italia a devenit cel mai mare stat membru al Uniunii Europene (UE) care s-a alăturat inițiativei „O centură, un drum” (BRI) în 2019, decizia a fost primită cu îngrijorare și chiar șoc pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu toate acestea, aproape trei ani mai târziu, Italia s-a distanțat de China și s-a reangajat față de partenerii săi occidentali, în timp ce Europa, în ansamblu, a devenit mai preocupată de incursiunile chineze pe continent, iar investițiile chineze în Europa au scăzut dramatic. Însă problema este departe de-a fi rezolvată – pentru Europa și pentru Italia anii următori vor fi plini de decizii critice privind gestionarea relațiilor cu China alături de partenerii economici și de securitate existenți.
Acum, că 2022 ne bate la ușă, mai multe schimbări vin în Europa. Luna viitoare, Italia va alege un nou președinte. Deși funcția este în mare parte ceremonială, titularul Sergio Mattarella l-a ajutat Mario Draghi să ajungă în funcția de prim-ministru după demisia lui Giuseppe Conte. Draghi este un potențial succesor al lui Mattarella. Un alt candidat este fostul premier Silvio Berlusconi. Indiferent cine va lua reședința din Palazzo del Quirinale, va avea de supravegheat o Cameră a Deputaților dispărută, una care se va confrunta cu alegeri proprii înainte de iunie 2023. Aceste alegeri generale vor fi marcate de o reducere abruptă a numărului de politicieni aleși; Camera inferioară din Palazzo Montecitorio va avea doar 400 de membri în loc de 630, iar Senatul va fi redus la 200 de la 315. Acest parlament subțiat se va confrunta cu consecințele crizei economice Covid și-și va pune întrebări privind rolul Italiei în politica europeană și globală.
În centrul acestor probleme este modul în care Italia va naviga în relația cu China. Este cunoscut faptul că Italia, poate fără să realizeze pe deplin impactul geopolitic al acțiunilor sale, a devenit prima țară G-7 care s-a alăturat BRI în 2019. Critici puternice ale aliaților au urmat semnării a „29 de acorduri în valoare de 2,5 miliarde de euro”. Liderii politici europeni, Emmanuel Macron în primul rând, au deplâns lipsa de coordonare între națiunile europene în relațiile cu China. Și SUA și-au exprimat îngrijorările.
Deși a fost semnat cu multă fanfară în martie 2019, acordul avea rădăcini preexistente. Unele colaborări active au fost pur și simplu oficializate. În alte cazuri, au fost făcute promisiuni, dar nu s-au concretizat. Prim-ministrul Paolo Gentiloni a vizitat China în 2017 în cadrul Forumulului Belt and Road for International Cooperation. Ministrul Economiei și Finanțelor, Giovanni Tria, a făcut o vizită în 2018, căutând în mod deschis „să consolideze cooperarea economică”. Italia a fost martora importanței tot mai mari a Mediteranei pentru comerțul chinez, concretizată prin achiziționarea de către Cosco a unei cote de control în portul grecesc Pireu în 2016 și s-a îngrijorat că noile rute comerciale prin Balcani ar putea să-i eclipseze porturile. În perioada premergătoare acesteia, investițiile chineze în Europa s-au dublat practic pe o bază anuală: 6,5 miliarde EURO în 2013, 14,6 miliarde EURO în 2014, 20,7 miliarde EURO în 2015 și 44,2 miliarde EURO în 2016.
Între timp, economia Italiei a intrat în recesiune în 2018. Alegerile generale din luna martie a acelui an au adus la putere o coaliție populistă formată din Liga și Mișcarea 5 Stele. Această alianță de nou-veniți spera că un parteneriat cu China va crește comerțul, va ajuta la scoaterea economiei din recesiune și-i va permite să creeze un nou parteneriat îndrăzneț, valorificând statura în creștere a Chinei în lume. Acest ideal privea înapoi la anii Drumului Mătăsii și la rolul comercianților italieni precum Marco Polo în aducerea produselor chinezești în Europa și îmbogățirea statelor puternice precum Veneția.
Problemele economice ale Italiei au agravat problemele cu partenerii săi europeni. Mulți italieni aveau deja resentimente față de Europa pentru că nu i-au oferit sprijin suficient în vârful crizei migrației din 2015. Și în cursul anului 2018, UE și Italia s-au angajat într-o confruntare prelungită cu privire la propunerile bugetare ale Italiei și la nivelul datoriilor.
Aproape trei ani mai târziu, imaginea Chinei a fost afectată de reprimarea protestatarilor pro-democrație din Hong Kong, de efectele pandemiei și de rapoarte usturătoare la Națiunile Unite care detaliază „încălcări grave ale drepturilor omului” în Xinjiang împotriva minorității uigure, în timp ce o comisie juridică chiar a făcut un „caz foarte credibil” legat de faptul că China comite genocid. La mai puțin de nouă luni de la semnarea memorandumului „O centură, un drum”, Parlamentul italian a adoptat o rezoluție de sprijinire a protestatarilor din Hong Kong. Mai recent, s-a alăturat altor națiuni europene care cer tragerea la răspundere a oficialilor chinezi pentru atrocitățile din Xinjiang.
Retorica ascuțită din partea administrației Trump, războiul comercial dintre SUA și China și preocupările tot mai mari ale Europei cu privire la incursiunile Chinei pe continent au exacerbat problemele Chinei. Confruntându-se cu aceste valuri, investițiile chineze în Europa au scăzut brusc de la un vârf de 44,2 miliarde EUR în 2016 la 6,5 miliarde EUR în 2020. Având în vedere că coronavirusul este încă un factor major și țările europene sunt din ce în ce mai precaute față de investițiile chineze, este puțin probabil ca această situație să se schimbe.
În termeni economici, acordurile au fost și dezamăgitoare pentru Italia. După cum se argumentează într-un raport cuprinzător al Institutului de Afaceri Mondiale din Torino (T.wai), calculele Italiei privind creșterea relațiilor comerciale și economice cu China „s-au dovedit a fi prea optimiste, dacă nu complet greșite”. Comerțul bilateral nu a produs dividende masive. Investițiile au devenit, de asemenea, mai problematice din cauza ezitării europene cu privire la expunerea industriilor critice și la partajarea tehnologiilor cu China.
Chiar și atunci când a urmărit acordul „O centură, un drum”, guvernul Italiei a rămas precaut cu privire la acordarea unui acces prea mare companiilor chineze. Cu trei zile înainte de semnarea acordurilor BRI, parlamentul italian a adoptat o lege care extindea „puterea de aur” a guvernului de a se opune achizițiilor corporative ale companiilor 5G, iar în anul următor, guvernul Conte a blocat o achiziție chineză folosind această legislație. Prim-ministrul Draghi a folosit de atunci această linie de apărare de trei ori: blocarea vânzării unei companii de semiconductori, a unui producător de semințe și, cel mai recent, oprirea unei companii chineze de-a înființa o societate mixtă cu operațiunile de serigrafie ale Applied Material Italy, care sunt folosite la fabricarea celulelor solare din silicon.
Din punct de vedere diplomatic, Draghi a reafirmat, de asemenea, angajamentul Italiei față de alianța occidentală, punând capăt a ceea ce a fost caracterizat drept „poziția ambiguă a predecesorilor săi față de Rusia și China”. Administrația Biden continuă să pună accent pe „concurența marii puteri” – adică concurența cu China și Rusia. În acest scop, factorii de decizie ai SUA lucrează din greu pentru aprofundarea alianțelor tradiționale și pentru a construi noi legături. În acest context, relațiile americano-italiane au primit o nouă semnificație. Există noi oportunități pentru ambele țări de-a se angaja din nou în cooperarea transatlantică în sfera economică, politică și-n cea de securitate.
China a încercat să construiască o nouă autostradă către Europa prin Italia, dar este posibil ca Italia și tovarășii săi tradiționali să continue să parcurgă această rută împreună, mai strâns legate decât în oricare altă perioadă de la sfârșitul Războiului Rece.>>
