„Școală, fă-te că lucrezi!”

Foto: INQUAM/George Călin

Printre cele mai des întâlnite unghiuri sub care a fost abordată, în spațiul public, paradigma izolării populației pentru a bloca răspândirea infecțiilor cu coronavirusul de Wuhan, s-au detașat și sfaturile psihologilor, psiho-terapeuților și chiar ale unor specialiști în educație care pun accentul pe schimbările de comportament și obiceiuri pe care trebuie să și le asume deopotrivă adulții și copiii.

În esență, rezultă că menținerea unui program structurat ne va permite să trecem cât mai ușor peste această perioadă. Că e vorba de români, italieni, germani ori francezi, de britanici ori de americani, suntem supuși cu toții unui test nou și cu multe necunoscute în perspectivă.

E dificil pentru bătrâni, nu e deloc simplu nici pentru persoanele singure, e cât se poate de delicat pentru familiile cu copii.

Iar aici nu mai e vorba doar de a ne spăla pe mâini ori a nu inhala de la alții secrețiile încărcate cu coronavirusul de Wuhan. Evident că trebuie să avem grijă, dar din multe puncte de vedere, însușirea unui comportament adecvat din punct de vedere sanitar s-ar putea să fie cea mai simplă dintre sarcinile generate de noua realitate.

Suntem însă oameni, iar nevoile noastre se subsumează unui univers mai larg decât cel sanitar ori fiziologic.

M-am numărat printre cei care au semnalat din timp faptul că în această pandemie multe vor depinde de spiritul nostru voluntar:

  • De a respecta recomandările și interdicțiile impuse de autorități, ca și ideea că este necesară starea de urgență.
  • De a-i sprijini pe cei de lângă noi.
  • De a fi empatici cu antreprenorii, care trec acum prin dificultăți uriașe.
  • De a munci de acasă fără să facem rabat de la calitatea muncii prestate (a devenit mai simplu să te fofilezi, iar distanța fizică față de șef creează asemenea condiții).

În același timp, trebuie să fim conștienți că între ceea ce trebuie făcut și ceea ce efectiv se face a fost întotdeauna o distanță generoasă, iar asta chiar în vremurile bune. Pe ce bază am putea crede că acum situația tinde spre ideal, având în vedere condițiile mult mai vitrege, având în vedere, în unele cazuri, stresul extrem?

Asta înseamnă nimic mai mult decât că, în ciuda nevoii de a fi proactivi și voluntari, nu toți se vor conforma unui asemenea imperativ. Iar pentru această categorie de oameni, va fi nevoie inevitabil de ordin, de normă și de aplicarea lor.

Nu există o categorie profesională care să poată fi exceptată de la așa ceva. Nici măcar medicii, dovadă intervenția recentă a lui Raed Arafat, care a atras atenția că a nu-ți face datoria în perioada asta cade sub incidența Codului Penal.

De altfel, tot omul, în ziua de azi, este plasat sub rigorile unei legislații întărite și limitative. Încalci consemnul părăsirii domiciliului, ești amendat. Încalci carantina sau izolarea, ești aspru pedepsit.

Atunci de unde pudoarea instituționalizată de Ministerul Educației, când vine vorba de ceea ce trebuie și pot face profesorii în aceste vremuri grele pentru toate celelalte categorii de angajați?

Pe ce se întemeiază absurda logică a recomandărilor, transmise cadrelor didactice, în loc de introducerea obligativității de a-și face treaba, adaptându-se ca toată lumea?

Ce înseamnă că profesorii „țin legătura” cu elevii? Concret! Ce înseamnă asta? Am încercat să aflu zilele trecute și tot ce am înțeles e că nu se întâmplă nimic serios în școala românească de când au fost ferecate școlile. Și am scris despre asta. Am căutat, atunci, revelații în ultimele declarații ale ministrului Educației. Nu am reușit.

Iară mai jos o mostră. Poate apar hermeneuți care îmi vor da clasă:

  • „La acest moment, cadrele didactice contribuie la menținerea legăturii cu școala a elevilor prin diferite mijloace. Întotdeauna, colegii mei, cadrele didactice, au conștientizat cât este de necesar să păstreze legătura cu școala. Sunt oameni responsabili și chiar dacă vorbim despre o recomandare (și nu o obligație – n.r.) din partea ministerului, să știți că aceștia au păstrat legătura cu elevii. Nu a fost necesară o obligație, pentru că noi ne facem treaba. Așa cum și medicii își fac treaba, așa și cadrele didactice realizează legătura cu școala, în directă legătură fiind cu elevii”.
  • „Au realizat lecții online pe diverse platforme, unele puse la dispoziție de Ministerul Educației, dar sunt și inspectorate școlare care au realizat parteneriate cu televiziuni locale și în felul acesta au ajuns în cât mai multe case pentru a păstra legătura cu școala. Aceste lecții sunt lecții de recapitulare, de fixare a cunoștințelor”.

Aparent, școala românească e în plină efervescență, parcurgând rândurile de mai sus. Doar că din această ieșire publică, la Digi24, ministrul Educației, Monica Anisie, lasă impresia că:

  • Fie are o relație precară cu realitatea din teren.
  • Fie consideră că părinții și câțiva profesori mai inimoși, care nu au nevoie de băț și sunt perfect conștienți de ce (nu) fac colegii lor, prezintă ei înșiși carențe de înțelegere ori sunt rău-intenționați și nu au ochi pentru binele care li se întâmplă.

Stau și mă întreb: ce ar fi fost dacă și medicii s-ar fi rezumat doar la a „ține legătura cu pacienții”, așa, de la distanță? Oare cum ar fi arătat bilanțul lăsat de coronavirus?

Cum ar fi ca angajatorul din mediul privat doar să „țină legătura” cu angajații, renunțând la a mai cauta soluții de supraviețuire pentru a avea din ce să plătească salarii și luna viitoare?

Când sute de mii de angajați se dau peste cap să lucreze eficient de acasă, cum se poate ca profesorii din sistemul public să beneficieze de luxul de a nu fi obligați să își țină cursurile după orarul valabil înainte de închiderea școlilor? Există și excepții, le-am și pomenit în articolul de săptămâna trecută.

Dar, cum ziceam și mai sus, problema nu e cu excepțiile, ci cu cei care sunt tentați să facă din chiul și nepăsare regula atitudinii în timpul acestei pandemii.

Acum câteva luni, ne uitam, din nou îngroziți, la halul în câte arată școala românească din perspectiva rezultatelor elevilor români la testele PISA. Să se fi schimbat dramatic lucrurile în bine, în acest scurt interval, încât să fi dispărut, în România, necesitatea consolidării materiei?

Predarea e doar un aspect al activității didactice. Consolidarea e altul. Putem fi de acord că e complicat să predai lecții noi de la distanță, mai ales că e foarte probabil ca predarea să continue din punctul în care fusese lăsată acum trei săptămâni, după ce trece amenințarea Covid-19.

Dar chiar nu se poate fructifica această perioadă pentru a face recapitulare și consolidare cu copiii? E atât de complicat să păstrezi orarul valabil până acum, iar în acel interval să intri online, în sistem conferință, cu elevii tăi și să „ții legătura” în mod real, făcându-ți treaba pentru care ești plătit?

Observ în discursul ministrului Monica Anisie insistența pe grija purtată elevilor din anii terminali. Nu am înțeles până acum și care sunt soluțiile concrete, dar observ că în declarațiile publice tot atinge tema. Foarte bine, dar e insuficient. Sigur, acești elevi reprezintă categoria școlară cel mai greu lovită de criza coronavirusului. Dar pe ceilalți în grija cui i-a pasat Ministerul Educației?

Apoi, nu era cazul ca școala să își asume acum rolul crucial de a fi lângă elevi și din alte două rațiuni, altfel cât se poate de sensibile și importante pentru ansamblul societății?

Despre ce ar fi vorba…

Pe de o parte, tocmai de imperativul de a-i ține ocupați pe copii în mod activ și de a le mai atenua șocul creat de schimbarea radicală survenită, pe fondul carantinei, în cotidianul lor.

După câteva săptămâni ori luni de lăsare la vatră și delăsare care le e cultivată de la cel mai înalt nivel al ministerului de resort, fiți siguri că vor rezulta o sumedenie de creiere prăjite, care și-au găsit o formulă de supraviețuire nu în carte, nici în caiet, ci în telefon, tabletă, flecăreli pe grupuri de Whatsapp cu colegii. Mi-e teamă că și pedofilii sunt mai activi pe net în perioade ca asta.

Așadar, nu cred că vrem să ne gândim deja la implicațiile psihologice ori la cum vor arăta viitoarele teste PISA.

Mai e ceva: există familii și familii.

Prin urmare, nu toți copiii au părinți cu posibilități ori perfect responsabili și capabili de a le face un program structurat în perioada asta. Nu era oare rolul școlii de a prelua inițiativa și de a fi, organizat și instituțional, lângă ei?

Apoi, nu era rolul aceleiași școli de a nu sfida contribuabilul, prin chiulul organizat al unor profesori, dar nu pe zero lei, ci liniștiți că plata salariului se face la timp și integral?

Dar și mai important: Nu tot școala ar fi trebuit să își asume, în momente de o astfel de complexitate, rolul de a-i degreva parțial pe părinții nevoiți să lucreze de acasă? Ori pe cei care încă pleacă la muncă, lăsându-i singuri?

Pe lângă provocarea de a se adapta ei înșiși noilor condiții, numeroși părinți au acum pe cap și problema delicată de a le asigura timp de calitate copiilor închiși între patru pereți. Cei mai mulți încearcă asta, dar câți dintre ei oare și reușesc 100%?

În fine, nu trebuie uitate cazurile de familii mono-parentale. Dacă părintele este plecat la muncă, în ce măsură copilul său este pe mâini bune cât el lipsește, din moment ce nu e nicio mână în jurul lui. Doar am aflat chiar de la ministru: „noi ne facem treaba”.

Câteva lecții la tablă, filmate și puse pe Youtube ori difuzate la TVR, nu înseamnă a „ține legătura cu elevii”. E cel mult un alibi că-ți faci treaba.

Dar și mai trist, e că ai mutat și în online tarele pe care învățământul românesc ni le destăinuie, zi de zi, de zeci de ani, offline.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here