Un fenomen care a atins cote alarmante: Rețelele sociale distrug dovezile privind crimele de război

Sursa: Wikipedia

Noile reguli și tendințe în materie de moderare a conținutului din spațiul social-media fac victime colaterale de o importanță majoră, avertizează The Economist.

„Tehnolologia a jucat întotdeauna un rol în investigarea crimelor de război. Naziștii care au fost judecați la Nürnberg au fost condamnați nu numai pe baza fotografiilor și filmelor făcute de reporterii de război, ci și de propriile mașini de scris și șapirografe. Criminalistica și imaginile din satelit au ajutat la urmărirea penală a criminalilor de război din Rwanda și Iugoslavia. În august, Salim Jamil Ayyash a fost condamnat în lipsă de Tribunalul Special din Liban, pentru rolul său într-un bombardament din 2005 care a ucis 22 de persoane în Beirut, inclusiv pe Rafik Hariri, fostul prim-ministru al țării. Domnul Ayyash a fost identificat pentru prima dată prin analiza algoritmică a metadatelor telefonului mobil.

Rețelele sociale deschid o nouă frontieră în astfel de investigații. În 2016, o instanță din Frankfurt a condamnat un cetățean german pentru crime de război, după ce au fost postate pe Facebook fotografii cu el lângă capetele tăiate ale inamicilor, înfipte în stâlpi metalici, în Siria. Dar companiile de social media se află într-o poziție dificilă. Ele sunt supuse presiunilor de a proteja utilizatorii de conținutul oribil și propaganda extremistă și dornice să rămână în relații bune cu guvernele. Acest lucru le determină să adopte politici stricte de moderare a conținutului. Dar politicile lor au dus și la pierderea dovezilor privind încălcarea drepturilor omului. Ca urmare, pot fi ratate ocaziile de a aduce în fața justiției autorii unor atrocități îngrozitoare.

Nu este greu de înțeles de ce anchetatorii s-au orientat din ce în ce mai mult spre rețelele sociale pentru a aduna dovezi. Zonele de conflict sunt dificil și periculos de vizitat. Relatările martorilor oculari sunt supuse greșelii și pot fi manipulate. Colectarea de informații de la distanță permite anchetatorilor să coroboreze dovezi sau să deschidă noi piste și să ajungă la noi informații. Luptătorii care se laudă cu faptele lor pe Facebook își pot dezvălui accidental locația în metadatele din fotografii, pot oferi repere de fundal sau chiar de prognoză meteo. Aceeași lăudăroșenie le poate oferi procurorilor dovezi ale intenției, un element necesar în urmărirea penală.

Dovezile produse de utilizatori le sunt utile în special organismelor internaționale, cum ar fi Curtea Penală Internațională (CPI), care nu au neapărat capacitatea de a se folosi de trimiterea de citații, mandate de percheziție sau de fonduri adecvate pentru a iniția o investigație aprofundată. În 2017, CPI a reușit să emită un mandat de arestare – primul bazat pe dovezi de pe rețelele sociale – pentru Mahmoud al-Werfalli, comandant al Brigăzii Al-Saiqa (o unitate a autointitulate armate naționale libiene, controlată de Khalifa Haftar) pentru implicarea sa în uciderea a 33 de persoane.

Cu toate acestea, astfel de dovezi pot fi departe de perfecțiune. Adesea, cei care fac înregistrări pe teren nu au experiență profesională în colectarea dovezilor, pot fi selectivi în ceea ce filmează și se pot pune într-un pericol enorm. Dovezile pot fi atribuite greșit, contrafăcute sau manipulate – o preocupare din ce în ce mai mare având în vedere apariția „deep fake”. Scormonirea prin grămada de probe potențiale încărcate în mod constant necesită timp și resurse. Asta dacă nu sunt distruse înainte ca anchetatorii să le poată folosi. Un nou raport al Human Rights Watch susține că platformele de socializare șterg dovezi ale atrocităților, postate pe internet. Iar cum utilizarea lor în instanță este o practică nouă, există puține precedente cu privire la ce vor admite judecătorii și ce pondere le vor da. Dar, în ciuda acestor probleme, contribuțiile utilizatorilor pot furniza material altfel indisponibil pentru atingerea criteriului de aur în investigarea crimelor de război: triada probe fizice, documentare și testimoniale.

Luați exemplul Bellingcat, un site de investigație care a folosit materiale online pentru a descoperi implicarea celei de-a 53-a brigăzii de apărare aeriană a Rusiei în doborârea zborului MH17 al Malaysia Airlines, în estul Ucrainei, în 2014. Când a fost solicitat de procurori să furnizeze aceste dovezi, a constatat că o mare parte dintre ele, găzduite pe Facebook, Twitter, YouTube și VKontakte fuseseră eliminate. Bellingcat a căutat asiduu pe internet după copii alternative, contribuind la urmărirea penală în absență în Țările de Jos, în martie 2020, a trei ruși și un ucrainean. Ștergerea inițială pusese în pericol ancheta.

Astfel de ștergeri sunt frecvente. Arhiva Siriană, un grup non-profit care înregistrează și analizează dovezi ale încălcărilor drepturilor omului în Siria, estimează că din cele aproape 1,75 milioane de videoclipuri pe YouTube pe care le-a arhivat până în iunie 2020, 21% nu mai sunt disponibile. Aproape 12% din aproximativ 1 milion de tweet-uri pe care le-a înregistrat au dispărut. Dacă Arhiva Siriană nu ar fi făcut copii, aceste dovezi s-ar fi putut pierde pentru totdeauna. Human Rights Watch a revizuit linkurile către dovezile social-media pe care le-a folosit în rapoartele publice între 2007 și 2020, majoritatea publicate în ultimii cinci ani, și a constatat că 11% dintre sursele pe care le-a citat drept dovezi ale încălcării drepturilor omului au dispărut.

Unele dintre acestea se datorează faptului că utilizatorii elimină singuri conținutul. Dar multe sunt rezultatul politicilor platformelor. Deși elimină conținut oribil din motive întemeiate – videoclipurile cu decapitări și propagandă extremistă nu sunt ceea ce Twitter înțelege prin „a vedea ce se întâmplă în lume acum” – metodele lor țin în mare parte de auto-reglementare și ignoră adesea valoarea probatorie a conținutului. Platformele sunt, de asemenea, zeloase, din dorința de a rămâne în relații bune cu guvernele, temându-se că eșecul eliminării conținutului ofensator sau extrem ar putea duce la o reglementare mai strictă. Iar înțepături deja au existat: Facebook a fost supus controlului pentru că i-a luat mai mult de un an pentru a elimina materialele postate de forțele armate din Myanmar pentru a stimula furia genocidară împotriva Rohingya, în 2017.

În acest caz, Facebook a pus la păstrare o mare parte din conținutul pe care îl eliminase, dar nu le-a facilitat anchetatorilor accesul la el. Gambia a deschis un dosar împotriva Myanmar la Curtea Internațională de Justiție, în numele Organizației de Cooperare Islamică, un grup format din 57 de state, în principal musulmane. Dar cazul a fost întârziat, Gambia încercând să convingă o instanță americană să oblige Facebook să pună la dispoziție conținutul, astfel încât să poată fi folosit ca dovadă.

Nu este clar ce se întâmplă cu conținutul care este eliminat de pe platforme. Este adesea păstrat pentru o perioadă de timp, deși acest lucru variază în funcție de condițiile de utilizare ale platformelor și de restricțiile legale. Dar, odată ce este eliminat, anchetatorii au dificultăți în a avea acces la el. Iar cerințele legale privind păstrarea datelor pot duce la ștergerea permanentă.

Pe măsură ce utilizarea algoritmilor de eliminare a conținutului ofensator a crescut, problema dovezilor pierdute s-a agravat. În vara anului 2017, sute de mii de videoclipuri din Siria au fost scoase de pe YouTube de un nou algoritm incapabil să facă diferența între materialul postat de ISIS și cel posta de activiștii pentru drepturile omului. După reacții negative, YouTube a restaurat multe dintre videoclipuri. Inițial, șefii companiilor de social media au fost prinși cu garda jos, neînchipuindu-și că platformele lor vor fi utilizate în astfel de scopuri. Acum au prea puține scuze. După cum spune un manager de produs de la Google, Siria este „primul conflict YouTube”.

Din ce în ce mai multe, companiile de social media folosesc algoritmi care elimină conținutul înainte ca acesta să ajungă la public. Un videoclip care poate fi văzut lasă o urmă de comentarii, chiar dacă ulterior este șters. Acestea pot ajuta anchetatorii să stabilească rețeaua de persoane implicate într-un incident, spune Alexa Koenig, de la Human Rights Centre at University of California, Berkeley School of Law, ajutând stabilirea lui: cine, ce, unde, când, de ce și cum? Dar postările scoase înainte de publicare nu lasă nicio urmă publică. Din conținutul pe care Facebook l-a eliminat pentru încălcarea regulilor comunității, între ianuarie și martie 2020, 93% au fost semnalate de sisteme automate, nu de moderatori umani. Dintre acestea, jumătate au fost eliminate înainte ca vreun utilizator să le vadă.

Companiile de social media au încercat să atenueze singure problema. În decembrie 2016, Facebook, Microsoft, Twitter și YouTube au înființat Global Internet Forum for Counter Terrorism (GIFCT), o bază de date colectivă în care conținutul terorist este marcat cu un „hash” unic pe care alte site-uri îl pot urmări. În iulie 2020 avea peste 300.000 de hash-uri. Dar un hash nu duce la eliminarea automată a conținutului. Această decizie revine platformelor individuale și se știe puțin despre modul în care răspund la conținutul aflat pe GIFCT. Numeroase grupuri pentru drepturile omului s-au plâns de lipsa de transparență. De asemenea, nu este clar cât de eficient este sistemul: dacă conținutul este editat – viteza s-a schimbat, lungimea s-a modificat – poate ocoli filtrele.

O soluție mai bună ar fi ca platformele să păstreze conținutul șters care ar putea avea valoare probatorie – sau să îl transmită către o arhivă independentă sau către mai multe. Aceste informații ar trebui să fie accesibile numai celor cu un interes legitim, susține doamna Koenig. Un organism independent nu numai că ar păstra dovezile potențiale, dar ar putea contribui și la verificarea acestora și s-ar putea asigura că sunt colectate și conservate în așa fel încât să crească șansele de a fi admise în justiție și să aibă o pondere ca probe, respectând totuși termenii ce țin de confidențialitate. Platformele social-media trebuie să fie atente atunci când partajează datele normale ale utilizatorilor, astfel încât să nu încalce termenii de confidențialitate sau să provoace daune utilizatorilor. Când acești utilizatori au filmat o unitate a armatei locale angajată într-un masacru, să spunem, riscurile sunt mult mai mari.

Pregătiri s-au făcut deja. Experții sunt în curs de analiză a modelelor potențiale și de elaborare a protocoalelor internaționale pentru a îmbunătăți modul în care dovezile sunt colectate și verificate, astfel încât să poată fi utile în urmărirea penală. Dar păstrarea probelor potențiale va necesita, mai presus de toate, un angajament de a face acest lucru, asumat de cei responsabili de platformele de social media.

În raportul său final cu privire la procesele de la Nürnberg, Telford Taylor, consilier șef al procuraturii, s-a minunat de cantitatea de probe documentare create de o „înclinație teutonică pentru înregistrarea detaliată a evenimentelor și conversațiilor” și pusă la dispoziție doar prin „rapida și completa prăbușire militară a Germaniei”. Dacă naziștii ar fi avut mai mult timp, poate că ar fi putut șterge dovezile faptelor lor. Rețelele sociale produc mult mai multe dovezi decât au produs vreodată naziștii. Dar le și pot distruge cu o viteză fulgerătoare”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here