Va plonja lumea din pandemie în inflaţie? Semnalele de până acum

Sursa: Pexels

Inflația redusă, care stă la baza politicii economice de astăzi, nu ofer nicio garanție că va dura la infinit, scrie The Economist, într-o analiză care pune accentul pe una dintre cele mai costisitoare lecţii date de pandemia de Covid-19: valoarea deosebită a pregătirilor încăpățânate pentru a face faţă unor evenimente rare, dar devastatoare. În cazul de faţă – inflaţia.

Economiștilor le place să nu fie de acord unii cu alţii, dar aproape toți vă vor spune că inflația este moartă. Premisa inflației scăzute este inclusă în politicile economice și pe piețele financiare. Acesta este motivul pentru care băncile centrale pot reduce ratele dobânzilor la aproximativ zero și pot cumpăra munți de obligațiuni de stat. Aceasta explică modul în care guvernele au reușit să mizeze pe cheltuieli epice și împrumuturi, pentru a salva economia de ravagiile pandemiei, dar și de ce datoria publică mare, la nivel mondial, de 125% din PIB, abia ridică pe ici-colo câteva sprâncene. Căutarea randamentului a propulsat indicele S&P 500 la noi maxime, chiar dacă numărul americanilor aflați în spital, bolnavi de Covid-19, a depășit 100.000. Singura modalitate în care se poate justifica o astfel de piață bursieră fierbinte ar fi aceea că există p așteptare de revenire economică puternică, dar fără inflație, în 2021 și după.

Totuși un grup tot mai vocal de dizidenți crede că lumea ar putea plonja din pandemie într-o epocă a inflației mai mari. Argumentele lor nu sunt prea copleșitoare, dar nici lipsite de conţinut. Chiar și o mică probabilitate de a ne confrunta cu o creștere a inflației este îngrijorătoare, din cauza volumului mare al datoriilor și a bilanțurilor umflate ale băncilor centrale. În loc să ignore riscul, guvernele ar trebui să ia măsuri, acum, pentru a se pune la adăpost de el.

În deceniile scurse de când Margaret Thatcher a avertizat cu privire la un ciclu vicios de prețuri și salarii care amenința să „distrugă” societatea, lumea bogată a ajuns să ia inflația scăzută ca pe un dat. Acum armate întregi de oameni sunt şomeri. Mulți economiști cred că Occidentul, în special zona euro, o apucă pe calea Japoniei, ţară care în anii 1990 a căzut în deflație, iar de atunci se chinuie să ridice creșterile prețurilor mult peste zero.

Prezicerea sfârșitului acestei tendințe este un fel de apostazie. După criza financiară, unii șoimi au avertizat că achiziția de obligațiuni de către băncile centrale (cunoscută sub numele de relaxare cantitativă) va reaprinde inflația. Au sfârşit prin a părea neserioşi.

Astăzi, argumentele inflaționiste sunt mai puternice. Există riscul ca o explozie temporară a inflației să se producă anul viitor. Spre deosebire de perioada de după criza financiară, oferta pe scară largă de bani, din lumea bogată, a creat probleme în 2020, deoarece băncile au fost libere să împrumutate. Blocați acasă, oamenii nu au putut să cheltuiască toți banii, iar depozitele lor bancare s-au umflat. Dar, odată ce vor fi vaccinați și eliberați de sub tirania Zoom-ului, consumatorii exuberanți ar putea începe să cheltuie de o manieră care să depășească posibilitățile firmelor de a-și restabili și extinde capacitatea, determinând creșterea prețurilor. Economia globală dă deja semne că suferă de blocaje. Prețul cuprului, de exemplu, este acum cu 25% mai mare decât la începutul anului 2020.

Lumea ar trebui să poată gestiona o astfel de explozie temporară de inflație. Dar al doilea argument inflaționist este că vor apărea și presiuni mai persistente ale prețurilor, pe măsură ce forțele structurale dezinflaționiste merg în sens invers. În Occident și în Asia, multe societăți îmbătrânesc, ajungându-se la penurie de lucrători. Ani la rând, globalizarea a scăzut inflația, creând o piață mai eficientă pentru bunuri și muncă. Acum, globalizarea este în retragere.

Al treilea argument este că politicienii și oficialii sunt mulțumiți. Rezerva Federală spune că dorește ca inflația să depășească obiectivul de 2% pentru a compensa terenul pierdut; Banca Centrală Europeană, care a anunțat mai multe stimulente, pe 10 decembrie, ar putea să-i urmeze exemplul. Copleșiți de nevoia de a plăti pentru îmbătrânirea populației și îngrijirea sănătății, politicienii vor favoriza din ce în ce mai mult deficitele bugetare mari.

Ar putea aceste argumente să se dovedească corecte? O revenire temporară a inflației, anul viitor, este perfect posibilă. La început ar fi binevenită – un semn că economiile își revin după pandemie. Ar umfla o mică parte din datorii. Factorii de decizie politică ar putea chiar să răsufle ușurați, în special în Japonia și zona euro, unde prețurile scad (deși modificările rapide în tiparul cheltuielilor făcute de consumatori ar fi putut împotmoli statisticile).

Șansele unei perioade mai susținute de inflație rămân scăzute. Dar dacă băncile centrale ar trebui să crească ratele dobânzii pentru a opri scăparea de sub control a creșterii prețurilor, consecințele ar fi grave. Piețele se vor prăbuși, iar firmele îndatorate ar ajunge pe punctul de a-şi opri activitatea. Mai important, costul total al bilanțului atât de expandat al statului – datoria guvernelor, dar și pasivele băncilor centrale – ar deveni alarmant. Pentru a înțelege de ce, e necesară scrutarea modului în care sunt organizate.

Pe fondul menținerii, astăzi, a unui nivel redus la dobânzile pe termen lung, secretul murdar al guvernelor este că au făcut contrariul, generând datorii pe termen scurt, pariind că ratele dobânzii pe termen scurt vor rămâne scăzute. Scadența medie a Trezoreriei americane, de exemplu, a scăzut de la 70 de luni la 63. Băncile centrale au făcut un pariu similar. Deoarece rezervele pe care le creează pentru a cumpăra obligațiuni au o rată variabilă a dobânzii, acestea sunt comparabile cu împrumuturile pe termen scurt. În noiembrie, autoritatea de supravegherea fiscală din Marea Britanie a avertizat că o combinație între noi emisiuni și relaxarea cantitativă a făcut costurile serviciului datoriei statului de două ori mai sensibile la ratele pe termen scurt decât fuseseră la începutul anului și de aproape trei ori faţă de ​​2012.

Așadar, în timp ce probabilitatea unei inflaţii de speriat a crescut poate doar ușor, consecințele acesteia ar fi mai grave. Țările trebuie să se asigure împotriva acestui risc, reorganizându-și datoriile. Guvernele ar trebui să finanțeze stimulente fiscale prin datorii pe termen lung. Majoritatea băncilor centrale ar trebui să înceapă o inversare ordonată a relaxării cantitative și să slăbească politica monetară făcând să fie negative ratelor dobânzii pe termen scurt. Ministerele de Finanțe ar trebui să includă în buget riscurile asumate de banca centrală (iar zona euro ar trebui să găsească un instrument mai bun decât relaxarea cantitativă pentru mutualizarea datoriilor statelor membre). Scurtarea maturității bilanțului statului – ca în 2020 – trebuie să fie doar o ultimă soluție și să nu devină instrumentul principal al politicii economice.

Laudă naftalinei

Sunt şanse ca inflaționiștii să greșească. Chiar și arhi-monetaristul Milton Friedman, care a inspirat-o pe Thatcher, a recunoscut mai spre finalul vieţii că legătura pe termen scurt dintre oferta de bani și inflație s-a destrămat. Dar pandemia de Covid-19 a arătat cât de valoroasă este pregătirea pentru evenimente rare, dar devastatoare. Revenirea inflației nu ar trebui să facă excepție.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here