Eu am descoperit Coldplay acum fix 20 de ani, când eram student la Paris. Pe piesele Coldplay și dotat cu cea mai ieftină marcă de Cola surogat din Lidl mi-am scris luni în șir teza de Maitrise, în ultimul an de facultate pe care l-am petrecut la acea vreme ca Erasmus în capitala franceză.
Ani buni mai încolo, am avut o perioadă în care obișnuiam să tot ascult Coldplay în mașină, încât obiceiul devenise subiect de glume în familie.
Cu alte cuvinte, mi-a plăcut și îmi place la nebunie Coldplay (deși ascult cu mare placere și alte trupe și alte genuri de muzică, doar pentru Pink Floyd am mai dezvoltat o înclinație similară).
Și totuși, episodul huiduielilor din prima seară a concertului susținut de trupa britanică la București e mai mult despre chestiuni ce țin de evoluția societății și a curentelor ideologice, e mai mult despre atenția sau ignorarea nuanțelor și a contextului local și european, însă e mai puțin despre artă sau actul artistic.
Coldplay a ținut să-i facă celebra surpriză publicului său din România nu din senin, ci dintr-un angajament social asumat (în principiu, unul lăudabil, desigur), din militantism, așadar, iar nu atât de dragul artei în sine. Arta, în cazul de față, fusese pentru trupă un vehicul, un mijloc, în vreme ce pentru o mare parte din audiența live era un scop.
Desigur, pe acest palier a devenit evidentă o neînțelegere. Coldplay venise pregătit să (și) militeze, pe când o bună parte a publicului de acolo cumpărase bilete (doar) pentru a-i asculta muzica. Din neînțelegerea asta a rezultat episodul care acum e binecunoscut.
Nimeni nu e vinovat la modul absolut pentru asta (deși la modul relativ unii par a fi mai în culpă decât alții).
Nici Coldplay nu e vinovat la modul absolut (căci nu e nici prima și nici singura trupă care are un mesaj dincolo de ceea ce presupune prestația scenică propriu-zisă). Și nici publicul care a huiduit, căci se trezise pus în fața unui supliment la care nu se așteptase și în raport cu care avea două variante: să-l ignore său să-i răspundă. Destul de mulți au ales a doua cale. Iar a răspunde presupunea fie să laude demersul, fie opusul. Destul de mulți au ales a doua cale. Nu a fost cea mai elegantă formă de manifestare, dar a fost una cât se poate de specifică stadionului.
În ciuda șocului, Coldplay a acceptat în cele din urmă situația cu fair-play. În ciuda ecourilor lăsate de prima seară, publicul din cea de-a doua seară a replicat tot fair-play.
Deși au existat și manifestări de rasism în cadrul huiduielilor din prima seară (din nefericire acest flagel nu a fost eradicat niciunde în lume), nu cred că poate cineva să bage mâna în foc că rasismul a fost centrul de greutate al reacției acelei părți a publicului care s-a manifestat. Ar fi, de aceea, nedrept și nepractic să pui lumina reflectorului strict pe acest aspect.
Mai degrabă a fost o reacție anti-manea decât anti-romă, în condițiile în care maneaua este arhiprezentă în societate și te izbești de ea indiferent că vrei sau că nu vrei.
Desigur, simplul fapt că maneaua răzbate aproape la toate colțurile, în România ultimilor mulți ani, înseamnă că un număr neverosimil de mare de români se dă totuși în vânt după manele. Dar în același timp, suntem departe de a putea crede că toți românii se bucură că așa arată situația de fapt. Foarte departe!
Coldplay a ignorat această nuanță. A ignorat-o pentru că, după cum a recunoscut chiar liderul trupei ulterior, nu e la curent sau în orice caz nu are cunoștințe actualizate despre realitățile și segmentările lor din diferitele zone ale Globului în care concertează, inclusiv despre cele din România.
Capcana în care Coldplay a căzut e o capcană în care cad atâția în zilele noastre, în toată Europa, în toată America: faptul de a lua pulsul locului nu cercetând offline și oferindu-ți timp pentru cercetare și reflecție, ci procedând online și cât ai clipi, așadar doar deschizând internetul și aruncând rapid un ochi. E ca și cum te-ai informa despre cum e vremea uitându-te doar pe ecranul telefonului, fără a mai deschide și fereastra (mulți fac, azi, asta).
În trendurile românești de pe net, desigur, găsești manele mai mult chiar și decât în cluburile de manele. Dar internetul și numai internetul îți vor oferi șanse mai puțin decât minime de a te apropia de un nivel măcar mediocru de o cartigrafiere corectă a terenului propriu-zis.
Mutând pentru o clipă discuția pe un alt palier, cel al politicii și al informării individului cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lui, Coldplay a comis la București o gafă mare, dar, cum s-ar zice, tot în trenduri: intenționând să facă un bine, de fapt a perpetuat un mare rău. A perpetuat obiceiul tot mai prezent, mai ales în rândul tinerilor, de a se informa strict de pe trenduri online superficiale și de pe toxicele rețelele sociale despre cum merg țara și lumea și înainte ca ei înșiși să meargă la vot. Studii sociologice recente fac indubitabil legătura între acest obicei și ascensiunea extremismului pe continent (mai ales a celui de dreapta).
Deși celula de criză a celor implicați în concertele Coldplay de la București (trupă și consultanți) a găsit în final rețeta magică de a întoarce a doua zi situația în favoarea lor, experiența din prima seară nu va mai putea fi ștearsă.
Și e bine că nu va putea fi ștearsă, întrucât oferă o lecție și un orizont de meditație pentru ambele tabere: trupă și țara-gazdă.
Pentru trupă, devine probabil demn de luat în seamă faptul că respectul pentru propriu public trebuie să primeze în fața tuturor celorlalte tentații. Dacă nu ai timp sau dispoziția de a studia la microscop orizontul de particularități și sensibilități existente în teren, atunci limitează-te strict la practicarea meseriei. Vii, cânți, pleci.
Publicul de concert este cumva cel mai prețios activ al unei trupe întrucât este cel care îi dă cea mai înaltă dovadă a atașamentului și respectului pentru ceea ce face trupa. Cum? Prin faptul însuși că vine la concert. Desigur, este un public care vine nu atât pentru tine, cât pentru el însuși, căci vrea să te vadă, să te audă, poate să te atingă sau să își facă un selfie cu tine, super-vedeta, în fundal. Dar vine la concert, iar prin asta faima ta crește, veniturile tale explodează. Cea mai mare parte a fanilor se mulțumesc ascultându-te de la distanță, legal sau la negru, cumpărând marfa sau procurând-o pe căi necinstite. Dar cei care merg la concerte fac un efort mai mare ca toți ceilalți – financiar, de timp, de confort (căci cumpără bilet și bat drumul până acolo).
Îmi place muzica, dar nu am virusul concertului și poate tocmai asta mă face să înțeleg foarte bine faptul că fanul Cpldplay care s-a dus și la concert îi oferă trupei un tribut mult peste cel pe care i-l ofer eu.
Pentru țara-gazdă, lecția e la fel de prețioasă, chiar dacă destul de greu de digerat. Căci avem ocazia să conștientizăm două aspecte care intră în conflict și care, iată, macină nu doar pe vertical, ci și pe orizontal.
România este o țară sufocată de manele, dovadă tocmai percepția pe care a avut-o și Coldplay (dar pe care o au și alții din afară). Însă România este totodată țara în care nu chiar puțini au ajuns într-o stare de suficientă iritare pe motiv de omniprezență a manelei, încât să vedem la lucru reacția pe care am văzut-o miercuri seara.
Omniprezența manelei este nu atât un fapt cultural și artistic, cât unul social, legat în primul rând de gradul de educație și de nivelul de cultură pe care l-am atins. Știm de multă vreme, din statistici interne și internaționale, că școala românească, la nivel de masă, iar nu de olimpiade internaționale, dă total multe rateuri, consumul modest de carte falimentează multe afaceri în domeniul editorial, iar pe măsură ce aceste fenomene avansează crește odată cu ele și apetitul a segmente tot mai largi de public pentru aspirații de viață tentate de succesul facil (căci cam asta promovează versurile manelelor). De altfel, dacă te-ai obosi să asculți versurile manelelor ai mai descoperi și faptul că promovează un set ideologic fix opus progresismului: misoginism, sexism, machoism și multe alte isme din secole trecute. Babasha nu e hardcore în zona asta, se poate și mai rău, dar de ce ți-ai dori să îl incluzi în viața ta sau să construiești o lume nouă cu unul care cântă versurile pe care le cântă? (Nu i le mai promovez și eu aici, i le-a promovat Coldplay destul).
Nu trebuie să dorești dispariția manelei, dar nici să o ridici în slăvi ca pe găina cu ouă de aur.
Răspândirea de tip iederă a tipului de mesaj pe care îl regăsești acolo, în multe dintre manele (nu neapărat linia melodică este în culpă aici), spune multe despre cât de puține facem, individual și ca țară, ca să evoluăm și să fim competitivi la nivel internațional.
Coldplay nu a înțeles asta, e evident acest lucru, dar pentru moment nici mulți dintre români se pare că nu pricep.
Și nu este nicidecum vorba de snobism cultural, cel puțin nu în această abordare critică pe care o semnez, dar haideți să fim un pic cinstiți: nici austriecii nu ascultă cu toții numai vals, dar totuși pentru vals sunt celebri. Să ne întrebăm o clipă: De ce?
