Secțiile de vot din Franța se deschid, duminica asta și cealaltă, cu un scârțâit de uși demn de cel auzit în filmele horror.
Extrema dreaptă călărește un val fără precedent de semeț, alcătuit dintr-un amestec rudimentar de simpatie (față de ea) și dezamăgire vecină cu răzbunarea oarbă (față de restul forțelor politice de pe eșichier).
Iar de unde unii comentatori și politicieni francezi notau zilele trecute că ultima dată când curentul acesta a pătruns în cetatea puterii fusese la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, călătorind ascuns în portbagajul nazismului (regimul de la Vichy, epoca Pétain), noi am putea completa că de data asta sosește afișându-se mândru pe capota putinismului (e drept, și fără să se fi debarasat de nostalgia momentului inițiatic).
După deznodământul aiuritor al alegerilor europarlamentare și dizolvarea-trăsnet a Adunării Naționale de către președintele Macron, pare acum că nimic nu mai poate sta în calea valului extremist de dreapta. Deși, sub imperiul contextului, poate fi tentant să operezi numai cu adevăruri absolute, în teren situația rămâne totuși ușor nuanțată. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește sentimentul acut al absenței oricărui baraj în fața valului, aș zice că parțial este adevărat, dar parțial nu.
Parțial este adevărat, căci sondajele indică două aspecte fundamentale
- Extrema dreaptă, reprezentată de RN-ul familiei Le Pen, va avea după acest scrutin mult mai multe mandate în Adunarea Națională decât strânsese la scrutinul precedent, ținut la termen (când deja atinsese un nivel fără precedent).
- Extrema dreaptă are șanse reale să intre la guvernare (fie cu un cabinet minoritar, fie cu unul blindat de o majoritate absolută). Ambele scenarii sunt, bineînțeles, oribile.
Parțial nu este adevărat, căci din fericire mai există și o a doua linie de apărare, în caz că prima va ceda, așa cum de altfel se și preconizează înaintea primului tur.
Prima linie de apărare (împiedicarea unei victorii a RN în scrutin) are mai mult de-a face cu forțele de centru, de stânga și de dreapta, care se opun extremei drepte, decât cu RN, care este încarnarea extremei drepte. De unde și riscul uriaș ca această primă linie defensivă să se prăbușească relativ ușor. Căci vulnerabilitatea acestei prime linii derivă nu din ceea ce poate face RN, ci din ceea ce nu pot face ceilalți. RN nu trebuie să facă și să demonstreze nimic pentru a câștiga alegerile, având mai ales avantajul că nu a fost niciodată la guvernare, pe când celelalte forțe trebuie să demonstreze că merită încă o dată să fie la putere. Dar pentru asta nu mai e timp (e cea mai scurtă campanie electorală), iar trecutul lor atârnă prea greu, cel puțin în ochii multor, foarte multor francezi.
Pe scurt, ca să obțină victoria la urne, RN trebuie doar să candideze, în timp ce pentru restul misiunea e una infinit mai complexă.
A doua linie de apărare este, în schimb, cea care pune probleme de fond extremei drepte. Ea, această linie, devine activă începând din a doua zi după turul doi.
Nu știm care vor fi rezultatele finale, dar știm că sondajele indică o victorie a RN, care se va traduce fie prin locul întâi cu obținerea majorității (peste 289 de locuri), fie prin locul întâi, dar fără majoritate, deci cu sub 289 de mandate.
În primul caz, Jordan Bardella va fi noul prim-ministru al Franței, iar din acel moment începe coabitarea noului guvern majoritar cu președintele Macron, șeful statului fiind ca niciodată mai motivat să-l facă să se împiedice. Căci peste trei ani vin prezidențialele, iar una dintre promisiunile făcute de Macron în 2017 și reiterate în 2022 a fost și aceea că nu va lăsa palatul pe mâna familiei Le Pen și a extremei drepte în general.
Pentru un viitor premier Bardella, provocarea va fi dublă: pe de o parte, să-i facă față, într-un lung război de uzură, unui președinte experimentat și neconvențional; pe de alta, să livreze, conform promisiunilor orbitor de îndrăznețe și sublim de neîntemeiate (multe dintre ele) făcute propriului electorat.
Banii vor fi probabil cea mai mare problemă a lui Bardella. Banii disponibili imediat, pentru cheltuielile uriașe pe care le-a promis și cu onorarea cărora publicul său e greu de conceput că va fi răbdător și înțelegător. Și banii pe care trebuie să îi producă dincolo de ceea ce va găsi în vistierie, căci a angajat promisiuni de care trebuie să se țină an după an, nu doar anul ăsta.
Ambele tipuri de bani pe seama cărora Bardella își joacă propriul viitor politic și ambițiile sedimentate în decenii ale familiei Le Pen sunt deopotrivă imposibil de găsit în secunda doi și greu de produs pe termen lung (evident, asta dacă va dori să se și țină de „principiile” și „valorile” ventilate în anii de opoziție și puținele săptămâni de campanie).
Deja, în perioada asta în care înțelege că poate ajunge la guvernare, Bardella pare tentat să nuanțeze unele promisiuni și să nu între în detalii despre cum le-ar onora pe altele.
Apoi, legat tot de dimensiunea internă, mai este de luat în calcul opoziția potențială de care se poate izbi dinspre straturile profunde ale statului și administrației. Deja câteva de sute de „cadre” (peste 700 din educația națională) au avertizat că vor opune rezistență politicilor RN neconforme cu valorile și aspirațiile republicane. Nu e puțin lucru, deși e drept că este prematur de intuit cât de dens și de larg ar putea fi acest tip de rezistență.
O chestiune delicată va fi reprezentată și de politica externă – de pildă, de la relația Franței cu UE, la abordarea legată de Ucraina și Rusia.
În primul caz, va avea inamici pe plan intern (Macron și, cu diferite nuanțe, celelalte partide), dar și pe plan extern (căci la nivel european, Franța joacă într-un concert, iar dacă Bardella va încerca să o împingă să joace singură riscă să fie expusă ca afon).
În al doilea caz, deși va avea prerogative care vor face dificil de implementat planurile anunțate de Macron, Bardella nu va putea face chiar orice. Mai mult, în caz că va fi tentat să împace și capra, și varza, adică și perspectiva lui Macron, și pe cea a lui Marine Le Pen, riscă în primul rând disensiuni cu cea care l-a introdus în propria familie și în politica mare. Până la urmă, RN este un partid care a luat 9 milioane de euro împrumut de la o bancă rusească, iar Marine Le Pen este o putinistă fără echivoc, aspect de nu intuit, ci deja dovedit.
În cealaltă situație, aceea în care RN iese pe primul loc în aceste legislative toride, dar fără a obține majoritate absolută, alte complicații nu vor întârzia nici ele să apară și în mod natural vor fi mai diverse.
De ce?
Înainte de toate, va apărea dilema existențială: intră sau nu la guvernare?
La cald, după ce au fost afișate rezultatele superbe, pentru RN, de la europarlamentare și după ce Macron a anunțat dizolvarea Adunării Naționale, Jordan Bardella a anunțat că va accepta nominalizarea ca prim-ministru doar dacă partidul său va obține majoritatea absolută în urma alegerilor legislative anticipate.
Poate a fost o manevră pur electorală, menită să mobilizeze și mai mult publicul care vrea o schimbare „adevărată”, dar la fel de bine se poate să fi fost un indiciu consistent al temerii că RN nu este pe deplin pregătit tocmai de guvernare. Căci de unde se aștepta să mai aibă câțiva ani ca să se pregătească, Macron a furat startul și l-a pus în fața faptului împlinit, iar asta într-un imediat cu două tăișuri.
Să discutăm o clipă cazul 1 – cel în care Bardella va refuza postul de prim-ministru.
Fără îndoială, asta îl va face să pară consecvent cu sine însuși: ce a zis a și făcut.
Dar la cât de înfierbântat în a pune mâna pe putere este electoratul său, la radicalizarea căruia Bardella însuși a contribuit atât de decisiv, un astfel de pas prezintă totuși un risc politic demn de luat în seamă. Iar asta, mai ales dacă scorul va fi unul foarte apropiat de pragul minim pentru majoritatea dorită.
Astfel, este destul de ușor de bănuit că și Bardella, și Marine Le Pen vor întâmpina dificultăți semnificative în a-și convinge electoratul că este oportună decizia de a nu guverna încă dacă RN își va adjudeca „doar” 270 sau 275 de locuri, în loc de râvnitul 289.
Este ușor de intuit și faptul că o asemenea fugă de responsabilitate va acționa ca un factor de încurajare pentru celelalte forțe politice franceze, într-un context în care nu puțini din rândul acestor forțe fac azi febră de la virusul defetismului de catifea.
Să luăm acum cazul 2 – cel în care Bardella se contrazice în final și își asumă totuși guvernarea în condițiile în care RN nu dispune de majoritatea absolută.
Lucru ușor de intuit, actul propriu-zis al guvernării se va izbi de și mai multe obstacole.
Într-un asemenea context, RN și Bardella vor trebui să coabiteze deopotrivă cu Palatul Élysée și cu grupuri din Adunarea Națională; și totodată, să facă față, dar de pe o poziție mult mai vulnerabilă, eventualei rezistențe din intestinele administrației. Brusc, variabilele se înmulțesc, la fel și incertitudinile, nuanțele, compromisurile. Iar propriul electorat, înfierbântat de victorie, va fi nerăbdător și necruțător în materie de așteptări și validarea lor. Căci pentru el nu există nuanțe, ci numai categoricul cu care fusese îmbătat în campanie.
Pentru extrema dreaptă franceză, sfidările dizolvării intempestiv decise de Macron constau așadar nu atât în faptul că va trebui ea însăși să facă un joc pe sârmă, așa cum li se întâmplă tuturor formațiunilor odată ajunse la guvernare, ci că sârma ar putea fi una incredibil de subțire (și poate mult mai subțire pentru noul victorios decât fusese până acum pentru vechii și mult încercații învinși).
