Ce face Macron

Foto: Inquam Photos / George Călin

Nu este loc de îndoială: Emmanuel Macron a șocat Franța de la nord la sud și de la est la vest, dizolvând Adunarea Națională imediat ce au fost anunțate rezultatele scrutinului europarlamentar. Și i-a tulburat fără îndoială pe aliații din NATO, căci riscul preluării guvernării de către un partid pro-rus și care a luat un credit de câteva milioane de la o bancă rusească va complica dosarul Ucraina.

Faptul că președintele francez a decis să procedeze astfel tocmai când în țara sa debutează cel mai relaxant moment din an – vara – nu face decât să adauge unui moment încărcat de gravitate o ironie nici fină și nici gustată.

În loc de gânduri netulburate la vacanță, toată suflarea din Hexagon este acum chinuită de spectrul… orelor suplimentare. Căci da, odată decizia anunțată și procedurile constituționale puse în mișcare, politicienii și cea mai mare parte a electoratului intră inevitabil în priză tocmai când se pregăteau să se debranșeze pentru a lua o lungă pauză. Dar astea sunt, până la urmă, detalii strict „casnice”. Nu sunt esențiale, însă adaugă asperități unui cadru mai larg de dezbatere, care numai de așa ceva nu ducea lipsă.

Acum să lăsăm în voia ei suprafața și să privim cu atenție substanța.

Din capul locului, merită remarcat un paradox: dizolvarea Adunării Naționale plutea oarecum în aer, dar lumea a fost totuși luată prin surprindere.

Lui Emmanuel Macron i se reproșează – din toate direcțiile, mai puțin dinspre cea a grupării Le Pen – în cel mai bun caz momentul, iar în cel mai rău caz rațiunea demersului (de fapt, mai mult al doilea decât primul).

După seara în care președintele și-a anunțat decizia, fiecare zi scursă a adus val după val de critici la adresa autorului. Fapt notabil: asemenea valuri pornesc, ca niciodată, și dinspre tabăra prezidențială.

Pe de o parte, macroniștii se tem că în urma dizolvării operate de Macron țara va ajunge sub papucul extremei drepte. Pe de alta, peisajul zugrăvit de sondaje îi frustrează pe unii dintre ei la modul personal, căci judecând după cifrele din sondaje destui sunt aceia care își văd retezate sau cel puțin puse în pericol șansele la un mandat sau la încă un mandat parlamentar, după caz. Apoi, un rol în exacerbarea frustrărilor îl joacă probabil și discreția maximă ce a învăluit luarea deciziei de către Macron. Mulți, foarte mulți dintre cei considerați ca apropiați președintelui nu fuseseră consultați si nici măcar puși din timp în temă.

Au mai existat dizolvări în istoria celei de-A Cincea Republici, majoritatea fiind oarecum line și percepute ca întemeiate. Dar cea decisă de Macron este mai degrabă comparată cu ultimul episod de acest tip, dizolvarea făcută de Jacques Chirac în 1997 (care a rămas văzută ca fiind mai rea decât un glonț tras în propriul picior).

E drept, guvernarea și mai ales legiferarea deveniseră tot mai complicate având în vedere aritmetica parlamentară, admit detractorii lui Macron, dar, adaugă ei, cadrul constituțional existent și precedentele politice sugerau că se putea merge înainte fără a forța nota în acest fel.

Însă celălalt aspect, respectiv asocierea pasului făcut de Macon în 2024 cu cel făcut de Chirac acum 27 de ani e mult mai „violent”, lecția lui Chirac fiind cea a eșecului penibil. Președintele de atunci urmărea să obțină în urma scrutinului anticipat o majoritate și mai confortabilă, în schimb s-a ales fix cu inversul: coabitarea.

Privind lucrurile prin filtrul acestei comparații, Chirac-Macron, și coroborând-o cu particularitatea cea mai toxică a prezentului (ascensiunea la cote aiuritoare a extremei drepte), se înțelege că teama este acum dublă: Macron & Friends pot pierde și ceea ce au, precum Chirac, dar spre deosebire de Chirac, Macron se expune pe sine și expune țara unui eșec infinit mai usturător, incomparabil mai costisitor politico-economic, poate pe termen neverosimil de lung.

De altfel, legat de cât de palpabil este riscul ca extrema dreaptă să fie propulsată la Matignon, sunt simptomatice două elemente:

  1. Aripa Le Pen crede strașnic într-o victorie zdrobitoare la urne, pe 30 iunie și pe 7 iunie, iar ca urmare își face deja încălzirea. De pildă, acest aspect e relevat de intrarea într-o logică mai apropiată de postura guvernării și ieșirea discretă din partea flagrantă a logicii de campanie, la care pare că purcede zilele astea Jordan Bardella. Pentru că pare să aibă șanse la a deveni prim-ministru, „superstarul” de 28 de ani al extremei drepte – de ceva vreme intrat și în familia Le Pen, nu doar instalat la vârful partidului acestei familii – începe să introducă în discurs nuanțe „auto-salvatoare”. Sau ceea ce, într-o emisiune la France Inter, o economistă numea „retro pédalage”. Altfel spus, gândindu-se că ar putea prelua frâiele guvernării, Bardella începe să pregătească terenul pentru a atenua inevitabilele dezamăgiri pe care le va provoca propriului electorat, din postura de prim-ministru. Căci și el, și Marine Le Pen, și partidul lor promiseseră marea cu sarea, având în vedere faptul că din postura comodă de opozanți care încercau să ajungă la putere vorbele nu îi costau un euro. Dar dacă vin la guvernare, trebuie să scoată din căciulă peste 100 de miliarde de euro – o analiză The Economist revelatoare în acest sens – AICI. Peste 100 de miliarde, da, atât costă promisiunile angajate în programul partidului.
  2. Apoi, Financial Times scria zilele trecute că patronii francezi încep să ia prânzul cu  partidul lui Bardella și Le Pen, căci și mediul de afaceri pregătește acum terenul pentru aterizarea forțată de care va avea parte în caz că sondajele vor fi confirmate la urne.

Emmanuel Macron joacă la risc deja de șapte ani, de când a ales o cale excentrică pentru a-și adjudeca prima oară președinția. Nu neapărat o cale nebătută, căci centrisme precum cel promovat de Macron mai înmuguriseră și înfloriseră în istoria celei de-A Cincea Republici. Însă al său a fost singurul care a și rodit. Din perspectiva luptei pentru președinție, a rodit de două ori, maximum posibil.

Apoi, a mers pe calea lui, riscând din nou, și în ceea ce privește reforma pensiilor, reformă încercată de predecesori, dar care lui i-a reușit.

În fine, a învins extrema dreaptă, în speță pe Marin Le Pen, de două ori în bătălia pentru Élysée. Macron rămâne și la acest capitol singurul cu o asemenea reușită.

Tot sub conducerea sa Franța a schimbat cu 180 de grade termenii relației cu Rusia. Desigur, l-a îmboldit contextul – războiul. Desigur, a avut la început ezitările sale (criticate la vremea respectivă și de subsemnatul, în acest spațiu editorial). Dar istoria va reține esențialul: sub Macron, Franța nu mai este pentru Rusia cârja care fusese.

Privită prin prisma celor patru momente de mai sus, noua aventură a președintelui francez, cu dizolvarea Adunării Naționale, nu ar mai trebui să pară chiar atât de inexplicabilă și ori lipsită de sens. Drept este totuși că reușitele extraordinare din trecut nu pot garanta unele noi în prezent și nici nu pot sta pe post de cecuri în alb. Dar problematica legată de ascensiunea extremei drepte e complicată în mare parte din Europa, nu doar la Paris. În Franța, drumul ei victorios către zona mainstream avansează constant de multă vreme, nu a debutat în 2017 când a ajuns Macron la Élysée. Într-adevăr, sub Macron succesul extremei drepte a prins un contur îngroșat. Parțial din cauza lui Macron, semnificativ din cauza influenței ruse, grație cosmetizării la care a purces, mult din cauza marilor crize cu care s-a confruntat continentul (cea economică din 2008, cea a migrației, mai ales începând cu 2015, cea declanșată de Covid odată cu 2020, iar începând cu 2022 războiul Rusiei în Ucraina).

Public, după ce a decis dizolvarea Adunării Naționale, Macron a recunoscut că este nevoie de reglaje majore în actul de guvernare, transmițând electoratului francez de toate culorile că a auzit boom-ul sonic produs de alegerile europene și asigurându-l că demersul său radical reprezintă tocmai dovada prealabilă că va trece la schimbări concrete.

Nu este acum clar câți dintre alegători îl iau în seamă (sondajele momentului sugerează că nu prea mulți). Dar declanșând anticipatele a dat două semnale puternice și mai ales neechivoce:

  1. Că legitimitatea e sfântă, chiar dacă riscul și oprobriul sunt colosale.
  2. Că francezilor de rând le revine sarcina de a-și asuma ei înșiși modelul de țară în care vor să trăiască.

Primul punct servește fără doar și poate idealurile esențiale ale democrației. Al doilea responsabilizează opinia publică. Ambele sunt forme incomode ale adevărului, dar în același timp sunt și instrumente foarte precise prin care poți limpezi apele în momente critice.

Cu siguranță, francezii, inclusiv mulți dintre votanții lui Le Pen și Bardella, nu își doresc o țară mai săracă economic și nici mai săracă în materie de drepturi și libertăți. Dar nu e suficient doar să îți dorești. În lectura mea, acesta e mesajul incomod și riscant pe care Macron l-a dat publicului din țara sa. Apuse sunt vremurile în care barajul împotriva extremei drepte putea fi făcut doar de sus în jos, prin înțelegeri ad-hoc la nivel de partide mainstream. Azi, Franța, precum o parte însemnată din continent, se alfă într-o situație mult mai ingrată în ceea ce privește gestionarea extremei drepte. E nevoie de mai mult și de mai mulți pentru a ține în loc apele care de atâta vreme caută să se reverse.

Pe 30 iunie și pe 7 iulie, francezii au ocazia să arate (clar și cu consecințe concrete) încotro vor să-și îndrepte țara – acesta e faptul împlinit în fața căruia i-a pus Macron. E încă un pariu riscant al președintelui, dar cărțile sunt totuși în mâinile conaționalilor săi. Oamenii pot juca cum vor, dar vor trăi în funcție de cum vor juca. E un adevăr poate indecent de goluț pentru a fi exprimat ca atare de politicienii aflați în campanie, dar e cel mai „autentic”. Macron, în schimb, a cărui aversiune la risc strălucește prin absență, l-a rostit tocmai prin faptul de a dizolva Adunarea Națională.

În ciuda reacțiilor acide din multiple direcții, riscul pe care președintele francez și-l asumă din nou pare destul de calculat. În caz că, la urne, francezii nu vor face barajul adecvat în fața extremei drepte, rămân două posibilități: fie extrema dreaptă are un scor foarte bun, dar insuficient pentru a obține majoritatea, deci și propriul guvern; fie are un scor extraordinar, ceea ce se va traduce prin preluarea guvernării.

În primul caz, se va evita deznodământul cel mai negru, dar va fi complicată guvernarea, iar extrema dreapta ar putea pe mai departe să crească, pregătind atentă lovitura de grație de la prezidențialele din 2027.

În al doilea caz, deznodământul cel mai negru se împlinește, dar cel puțin extrema dreaptă nu va fi singură în palat, ci supusă coabitării cu un președinte inamic. Asta înseamnă că Macron poate acționa în următorii trei ani ca un sabot de frână pentru derapajele guvernului de extrema dreaptă. După cum o sugerează precedentele franceze în materie de coabitare între președinte și prim-ministru și după cum o explică zilele astea nu puțini experți în Constituția Franței, președintele are la dispoziție destule pârghii (tehnice, de interpretare și politice) pentru a fi o contragreutate eficientă; iar astfel, pentru a genera uzură la nivelul partidului care exercită guvernarea.

În 2027, având în vedere tendințele din ultimii ani și cele actuale, riscul ca extrema dreaptă să fi preluat președinția era deja nedigerabil de ridicat, iar la următoarele legislative numărul fotoliilor obținute ar fi fost și mai mare decât la precedentele, când deja a fost incredibil de ridicat. Cu un Macron președinte-frână, măcar mai e o șansă ca în următorii trei ani calul alb pe care defilează extrema dreaptă să fie expus într-o măsură mai accentuată și convingătoare drept ceea ce este: mai mult gloabă decât armăsar.

Despre răul cel mai mic, e așadar, vorba în demersul lui Macron, ceva ce românilor nu le este atât de străin ca să nu priceapă poate mai ușor ca alții ce se întâmplă azi în Franța.

Dacă în 2017 și chiar în 2022, Macron își putea imagina să alerge după idealuri, în 2024 doar stinge incendii și sapă șanțuri pentru a evita propagarea altora. Dacă va reuși măcar asta, nu e deloc puțin lucru.

Și dacă Trump pierde?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here