Inspirăm anxietate, expirăm anxietate. Coronavirusul a evadat din lumea animală și s-a înstăpânit ca o organizație internațională a fricii în universul uman, răscolindu-ne toate anxietățile. „Anxietatea este cea mai proeminentă caracteristică mentală a civilizației occidentale”, remarca în 1935 R.R. Willoughby în „Magia și fenomenele cogniției”. Iar jurnalistul Scott Stossel îl invocă, ca ax istoriografic, în bestseller-ul său „Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare” (Ed. Humanitas, 2020).
Așa cum sugerează titlul cărții, autorul își expune pe tavă lupta sa îndelungată cu anxietatea. Dar nu doar atât.
Scott Stossel retrasează în această carte o lungă istorie medicală, culturală, filozofică și socială, de la Galen și Hipocrate, trecând prin Robert Burton și Kierkegaard, Darwin, William James și Freud, până în prezent.
Explorând ceea ce treptat s-a cristalizat conceptual și clinic ca anxietate, de la medicina antică, încă legată de filozofie, până la neuroștiințele și genetica din ultimele decenii, Stossel ne oferă numeroase exemple de bolnavi celebri, precum și o galerie (autoironică și savuroasă) de portrete de familie.
Tabloul oferit de Stossel este complet, informat, empatic: nenumăratele forme de manifestare clinică ale anxietății; impactul lor asupra vieților bolnavilor și ale celor din jurul lor, asupra societății în ansamblu; cauzele biologice, culturale și sociale ale bolii; cele mai diverse încercări de a aborda boala și bolnavii, uneori dincolo de limita fraudei medicale; uriașele costuri materiale și umane. Dar și modalitățile de a lupta cu anxietatea, de a o ține sub control și de a putea ajunge sau reveni astfel la viața relativ normală.
Chinul anxietății
„Anxietatea și tulburările asociate acesteia constituie cea mai comună formă a bolilor mintale din clasificarea oficială de astăzi din SUA, mai răspândită chiar decât depresia și alte tulburări afective. Conform Institutului Național de Sănătate Mintală, aproximativ 40 de milioane de americani, aproape unul din șapte dintre noi, suferă la un moment dat de o formă de tulburare anxioasă, însumând 31% din cheltuielile pentru sănătate mintală din SUA. Conform datelor epidemiologice recente, «incidența din timpul vieții» a tulburării de anxietate este mai mare de 25% – ceea ce, dacă e adevărat, înseamnă că unul din patru dintre noi se poate aștepta să fie lovit de anxietate debilitantă la un moment dat în viață. Și este debilitantă: cercetări recente susțin că perturbările psihice și fizice legate de faptul de a trăi cu o tulburare de anxietate sunt echivalente cu cele implicate în viața unui diabetic – gestionabile de obicei, uneori fatale și întotdeauna un chin”, subliniază Stossel.
Cum stă România în privința anxietății? Statisticile nu sunt dintre cele mai stufoase la noi, e greu să obții un peisaj general al acestei tulburări debilitante sau defalcat pe anxietate (fiind, de obicei, luată la grămadă cu depresia), dar din datele disponibile reies următoarele:
- În România, aproape 20% din populație suferă de o afecțiune psihică.
- Două milioane de români sunt în depresie.
- Doar 10% dintre românii cu depresie se tratează.
- în România avem doar 6,7 psihiatri la mia de locuitori deşi media la nivel european este de 11 la mia de locuitori.
- Depresia ne costă 1% din produsul intern brut al țării.
„Neliniștea americană”
Unul dintre „monștrii sacri” ai culturii anxietății a fost neurochirurgul George Miller Beard, ale cărui teorii din secolul XIX au influențat decisiv tot ce se cunoaște în prezent despre această tulburare. Beard este cunoscut drept „părintele” neurasteniei.
George Miller Beard a portretizat Statele Unite ca fiind leagănul cultural al anxietății.
Influenţat de scrierile recente ale lui Darwin despre selecţia naturală, Beard a ajuns să creadă că evoluţia culturală şi tehnologică depăşise evoluţia biologică, aducând un stres enorm asupra animalului uman – în special asupra celor din domeniul afacerilor şi profesiunilor specializate, cei mai impulsionaţi de competiţia pentru statut şi de noile presiuni ale capitalismului. Chiar dacă dezvoltarea tehnologică şi creşterea economică ameliorau bunăstarea materială, presiunile competiţiei pieţei – alături de incertitudinea care se înstăpânea pe măsură ce realităţile familiare se prăbuşeau sub asaltul modernităţii şi industrializării – provocau un stres afectiv considerabil care consuma rezerva de „forţă nervoasă“ a muncitorilor americani şi care ducea la anxietate acută şi cădere nervoasă.
Pionieratul teoretic al anxietății a fost consemnat în demersul științific al lui Beard printr-o expresie ce-i trasa laturile de produs civilizațional: „neliniștea americană”.
Beard credea că „schimbarea permanentă, alături de goana neîncetată după realizări, bani şi statut care caracterizează viaţa americană, provoca răspândita slăbiciune nervoasă”. Neliniştea americană este „produsul civilizaţiei americane”, scria el. „SUA au inventat suferinţa nervoasă ca situaţie culturală”, precizează Stossel.
Ratele anxietății, în creștere la nivel mondial
Între timp, de la epoca lui Beard au trecut două secole și iată-ne acum într-un carusel al anxietății care se învârte cu o viteză aiuritoare. Situație agravată de fluctuațiile economice și de pârghiile de acțiune psihologică ale mass-media.
Ratele anxietăţii par să crească în toată lumea. Un sondaj efectuat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 18 ţări a ajuns la concluzia că tulburările de anxietate constituie în prezent cea mai comună afecţiune psihică de pe planetă, depăşind din nou depresia. Datele statistice de la Institutul Naţional de Sănătate arată că spitalele britanice au tratat în 2011 de patru ori mai mulţi oameni decât în 2007 pentru tulburări de anxietate şi că au oferit un număr record de reţete de tranchilizante. Un raport publicat în 2009 de Fundaţia Britanică pentru Sănătate Mintală a ajuns la concluzia că o „cultură a fricii” – caracterizată de o economie nesigură şi ameninţări hiperbolice în discursul politic şi mediatic – adeterminat „niveluri record de anxietate“ în Marea Britanie.
Date fiind „nivelurile record de anxietate” pe care se pare că le vedem în toată lumea, trăim azi cu siguranţă în cea mai anxioasă epocă din toate timpurile – mai anxioasă chiar decât epoca neurastenică a lui George Beard.
Cum este posibil aşa ceva? În ciuda tulburărilor economice şi a recentei recesiuni globale, trăim într-o epocă de afluenţă materială fără precedent. Nivelurile de trai din Vestul industrializat sunt, în medie, mai mari decât oricând; în statele dezvoltate, speranţa de viaţă este în general lungă şi în continuă creştere. Este mult mai puţin probabil pentru noi să murim devreme, spre deo sebire de strămoşii noştri, avem un risc mult mai scăzut de a fi supuşi ororilor vărsatului de vânt, pegrei, poliomielitei, tuberculozei, rahitismului şi haitelor de lupi, ca să nu mai vorbim de provocările vieţii fără antibiotice, electricitate sau canalizare. Sub multe aspecte, viaţa este mai uşoară decât era în trecut. Nu ar trebui aşadar să fim mai puțin anxioşi?
Poate că într-un fel preţul – şi, cu siguranţă, sursa – progresului şi prosperităţii materiale a fost creşterea contingentului de anxietate, mai scrie Scott Stossel
Urbanizarea, industrializarea, dezvoltarea economiei de piaţă, creşterea nivelului de mobilitate geografică de clasă, extinderea valorilor şi libertăţilor democraţiei – toate aceste tendinţe, singure sau împreună, au contribuit în ultimele câteva sute de ani la ameliorarea semnificativă a calităţii materiale a vieţii pentru milioane de oameni. Dar se poate ca fiecare să fi contribuit şi la creşterea nivelului de anxietate.
„Paradoxul alegerii”
Până la Renaştere „nu prea exista vreun concept de progres social, politic, tehnologic sau de alt fel”.
Ce se petrecea în lipsa unui astfel de cadru conceputal?
Asta a făcut ca viaţa afectivă medievală să aibă un fel de resemnare care se poate să fi fost adaptativă: sentimentul că lucrurile vor fi întotdeauna la fel era deprimant, dar şi reconfortant – nu exista necesitatea de adaptare la schimbări tehnologice sau sociale; nu existau speranţe pentru o viaţă mai bună care să fi putut fi spulberate. Deşi viaţa era dominată de frica – şi aşteptarea – eternei damnări (un preot franciscan din Germania a atribuit o probabilitate de 100.000 la 1 în favoarea damnării în cazul oricărui suflet), mintea medievală nu era consumată, ca a noastră, de speranţa avansării şi de frica declinului.
Stossel identifică prezentul nostru sub forma unei inflații de alegeri în continuă expansiune, fără precedent la scara istoriei.
Astăzi, mai ales în democraţiile Occidentului capitalist, probabil putem face mai multe alegeri decât oricând în istorie: suntem liberi să alegem unde să locuim, pe cine să curtăm şi cu cine să ne căsătorim, în ce domeniu de muncă să ne integrăm, ce stil personal să adoptăm. „Principala problemă a americanilor este cea a alegerii”, scria în 1970 răposatul sociolog Philip Slater. „Americanii sunt obligaţi să facă mai multe alegeri pe zi, cu mai puţine «date», cu criterii mai ambigue, cu o mai mică stabilitate a mediului şi cu mai puţin sprijin social structural decât orice alt popor de-a lungul istoriei.“ Libertatea de alegere generează o mare anxietate. Barry Schwartz, psiholog la Colegiul Swarthmore, numeşte asta „paradoxul alegerii“ – ideea că, pe măsură ce creşte libertatea de a alege, creşte şi anxietatea. Poate că, într-un anumit sens, anxietatea este un obiect de lux – o emoţie pe care ne permitem să o simţim numai când nu suntem preocupaţi de frica „reală“. (Să ne amintim că William James a înaintat o versiune a acestui argument în anii 1880.) Poate tocmai pentru că europenii medievali aveau atât de multe lucruri de care să le fie frică (ciuma, invaziile musulmanilor, foametea, conflictele dinastice, conflictul militar neîncetat şi moartea, întotdeauna moartea, prezentă în mod iminent – speranţa medie de viaţă în Evul Mediu era de 35 de ani şi unul din trei copii murea înainte de face cinci ani), nu prea mai aveau cum să fie anxioși, cel puţin în sensul în care Freud, de exemplu, definea anxietatea nevrotică – anxietatea generată din interior faţă de lucruri de care nu avem o cauză raţională să ne temem. Poate că în Evul Mediu nu prea exista anxietate nevrotică pentru că o astfel de anxietate constituia un obiect de lux pe care nimeni nu şi-l putea permite într-o viaţă scurtă şi dificilă. În sprijinul acestui argument sunt sondaje care arată că oamenii din ţările în curs de dezvoltare au rate mai mici de anxietate clinică decât americanii, în ciuda circumstanţelor de viaţă mai dificile din punct de vedere material.
Cartea „Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare” poate fi comandată de AICI.
