Este de nesuportat să observăm Sederul în timp ce peste 130 de ostatici sunt încă în Gaza. Și este clar că nu există decât o singură cale de a-i scoate de acolo.
În acest Pesah, unele familii ale celor 133 de ostatici israelieni rămași în Gaza – despre care se crede că un număr tot mai mare sunt morți – spun că vor renunța la Seder din cauza disperării și a furiei față de ceea ce consideră a fi abandonarea lor.
Protestul lor reflectă sentimentul tot mai răspândit în Israel că războiul din Gaza ar trebui să ia sfârșit în schimbul eliberării ostaticilor. Oricât de dureroasă ar fi o astfel de capitulare aparentă, la mai bine de șase luni de la masacrul din 7 octombrie, când au fost răpiți acei prizonieri, sunt de acord că a sosit momentul.
La urma urmei, Paștele este despre libertate și eliberare. Este, de asemenea, un moment pentru reînnoire, reflecție și renaștere. Există un argument pentru a da acestor tradiții o semnificație specială, făcând un bilanț al unei situații deosebit de teribile și acordând prioritate comunității mai presus de toate.
Acum este destul de clar – așa cum mulți au avertizat încă de la început – că există o incompatibilitate între obiectivele de a aduce ostaticii acasă și de a elimina Hamas. Cei care au susținut contrariul au presupus că presiunea militară va forța Hamas să elibereze persoanele răpite, în ciuda utilității lor ca scuturi umane.
Această strategie a eșuat.
Nu a funcționat, deoarece presiunea militară nu înseamnă doar degradarea Hamas din punct de vedere militar, ci și producerea unor pagube enorme asupra civililor din Gaza, pe care Hamas îi folosește ca pe cea mai mare fortificație umană din istorie. Aceasta nu este o pârghie, deoarece fanaticii jihadiști din Hamas promovează un cult al „martiriului”. Ei au calculat corect că Israelul va fi mânjit cu smoală și pene în toată lumea pentru că a atacat Gaza; morțile în masă ale civililor nu au făcut decât să le servească cauza.
Și astfel, pe măsură ce tot mai mulți protestatari din întreaga lume au ajuns să-și proclame în mod deschis sprijinul pentru Hamas, Israelul este anchetat pentru genocid la Curtea Internațională de Justiție; unele țări au declarat embargouri de arme împotriva sa; și există presiuni asupra Statelor Unite să facă același lucru.
Perspectiva de creditare a Israelului a fost retrogradată; mai multe țări, inclusiv SUA, au impus restricții financiare și de călătorie coloniștilor radicali din Cisiordania; și există rapoarte conform cărora SUA intenționează să sancționeze o întreagă unitate militară din Cisiordania. Eforturile academice legate de Israel și schimburile culturale se lovesc de boicoturi informale generalizate; atacurile asupra evreilor sunt în creștere în întreaga lume; iar administrația Biden cere în mod deschis înlăturarea guvernului israelian – un precedent șocant pentru o democrație.
Acuzele de wokeism, antisemitism sau idioțenie utilă nu va rezolva această situație. Prea mulți nevinovați au murit în Gaza pentru un rezultat prea mic. Conform cifrelor Hamas, pe care Israelul nu le contestă cu tărie, pe lângă cei 13.000 de „luptători” Hamas înarmați, aproximativ 20.000 de civili au fost uciși în Gaza, ceea ce reprezintă de peste 20 de ori mai mult decât numărul civililor masacrați la 7 octombrie.
Hamas nu s-a clintit niciodată din poziția sa conform căreia, pentru a obține eliberarea tuturor ostaticilor, Israelul trebuie să pună capăt războiului și să se retragă – ceea ce ar oferi, desigur, acestor criminali o narațiune a victoriei, în ciuda pierderilor severe de pe câmpul de luptă. Speranțele pentru o eliberare cel puțin parțială în schimbul unei încetări temporare a focului nu s-au materializat, deoarece grupul a stabilit condiții imposibile.
Între timp, Israelul a pus capăt în mod informal părții principale a războiului, fără a fi compensat măcar cu o eliberare a ostaticilor.
Timp de cel puțin trei luni, autoritățile israeliene au ezitat să lanseze un atac pe scară largă asupra ultimei redute a Hamas din Rafah, orașul din sudul Gaza unde se crede că se înghesuie peste 1,5 milioane de palestinieni, majoritatea strămutați. Scuzele sunt multe: teama de o reacție globală; preocuparea de a nu inflama lucrurile la nivel regional în timpul Ramadanului; negocierile în curs de desfășurare privind ostaticii.
Dar principalul impuls al inerției a fost lipsa unui plan coerent pentru a preveni o baie de sânge – atât în rândul civililor, cât și al ostaticilor rămași, care sunt, fără îndoială, în mare parte acolo.
Cu toate acestea, guvernul israelian continuă să-și vânture sabia privind Rafah. Dar faptele de pe teren sugerează o poveste radical diferită: Forțele de Apărare ale Israelului și-au retras trupele mai la nord, cedând efectiv centrul Fâșiei Gaza, reducându-și în același timp la minimum prezența militară în nord. Operațiunea arată mai puțin ca un război și mai mult ca o operațiune de contraterorism care se confruntă cu o insurecție veșnică.
Qatar, care a fost un mediator principal în discuțiile dintre Israel și Hamas și care este principala sursă de presiune potențială asupra grupului terorist, pe care îl finanțează de ani de zile, s-a retras din discuțiile privind ostaticii. Acest lucru pune presiune în principal asupra Israelului, deoarece aproape jumătate dintre ostaticii rămași sunt deja considerați morți.
Guvernul extrem de nepopular al premierului Benjamin Netanyahu se confruntă cu o situație teribilă. Acesta are o problemă majoră de credibilitate, deoarece depinde pentru supraviețuire de partidele de extremă dreapta, care par să-i pună cămașa de forță premierului. Acestea sunt în mare parte considerate a fi motivul pentru care Netanyahu a refuzat să ia în considerare predarea controlului asupra Gazei către Autoritatea Palestiniană – singurul obiectiv plauzibil care ar restabili un anumit sprijin global pentru Israel și un obiectiv pe care o mare parte a instituțiilor de securitate din Israel îl solicită cu insistență.
Sondajele arată că peste 70% dintre israelieni doresc noi alegeri. Aceștia sunt dezgustați atât de eșecul din 7 octombrie, cât și de eșecurile care au urmat, sunt furioși față de refuzul lui Netanyahu de a accentua orice responsabilitate și își dau seama din ce în ce mai mult că alegerea unor fanatici și incompetenți nu va duce decât la fanatism și incompetență.
Este logic, în acest moment, ca Israelul să acorde prioritate ostaticilor și să accepte un acord care să asigure eliberarea lor completă în schimbul unei retrageri.
Ar fi atât de potrivit să facem acest pivot în preajma Paștelui. Aceasta este una dintre cele mai personale sărbători evreiești – un moment pentru a sărbători cu familia și comunitatea, subliniind importanța unității și a solidarității și promovând un sentiment de apartenență și de conectare. În acest mediu, este chinuitor să ne gândim la ostaticii care, după aproape 200 de zile, încă mai putrezesc în tunelurile din Gaza.
A pune capăt războiului nu este o propunere simplă. Israelul va trebui să arate foarte clar lumii și regiunii că va exista o politică de toleranță zero față de orice nouă agresiune din Gaza. Iar în schimbul retragerii sale, Israelul ar trebui să fie recompensat cu un acord de normalizare mult amânat cu Arabia Saudită, ca parte a unei alianțe strategice regionale sunnite-israeliene-occidentale care să se confrunte cu Iranul. Israelul trebuie să primească un sprijin occidental copleșitor pentru cererea sa ca miliția iraniană Hezbollah să se retragă semnificativ de la granița libaneză. Sancțiunile împotriva Iranului ar trebui să fie intensificate la maximum, cu scopul de a schimba regimul.
Lumea ar trebui să înțeleagă, de asemenea, că din cauza a ceea ce s-a întâmplat în Gaza – preluarea puterii de către Hamas în 2007, urmată de ani de agresiune care au culminat cu abominabila acțiune din 7 octombrie – Israelul nu se poate angaja într-un proces cu două state imediat după acest război. Dar Israelul trebuie să înțeleagă, de asemenea, că trebuie să mențină ușa deschisă pentru o eventuală partiție, iar acest lucru înseamnă să nu bată monedă pe proiectul de colonizare autodistructiv dincolo de granița efectivă a Cisiordaniei, creată de bariera de securitate.
Desigur, toate acestea pot părea o fantezie. Dar la fel și Exodul din Egipt. În acest Paște, dorim ca Israelul să treacă de la sclavia eșecurilor sale strategice la libertatea unor noi speranțe și vise.
