Exodul din 1948 al palestinienilor, sau ”Nakba”, evocat vineri de preşedintele palestinian Mahmoud Abbas în legătură cu situaţia actuală din Fâşia Gaza, se referă la cei 760.000 de palestinieni care au fugit sau au fost expulzaţi din casele lor în timpul primului război israeliano-arab, care a coincis cu crearea statului Israel, notează vineri AFP, citată de Agerpres.
‘Nakba (‘Catastrofa’, în limba arabă) este comemorată în fiecare an în ziua de 15 mai.
Israelul a ordonat vineri evacuarea spre sud a ‘tuturor civililor’ din oraşul Gaza, ‘pentru propria lor securitate şi protecţie’ înaintea unei ofensive terestre care prinde tot mai mult contur. Ordinul vizează circa 1,1 milioane de locuitori din nordul Fâşiei Gaza.
Potrivit ONU, peste 423.000 de persoane sunt deja strămutate intern în Gaza de la declanşarea războiului actual dintre Hamas şi Israel, acum şapte zile.
La 14 mai 1948, David Ben-Gurion, liderul mişcării sioniste, declara independenţa Israelului, aplicând o rezoluţie a ONU ce prevedea împărţirea Palestinei, aflată până atunci sub mandat britanic. A doua zi, cinci ţări arabe intrau în război împotriva noului stat.
Primul val de plecări ale palestinienilor începuse încă de la debutul luptelor între miliţii evreieşti şi palestiniene la sfârşitul lui 1947, după votul ONU asupra acestui plan respins de statele arabe.
Exodul s-a amplificat considerabil după masacrul din aprilie 1948 în care peste o sută de săteni palestinieni din Deir Yassin, în apropiere de Ierusalim, au fost omorâţi de două grupuri paramilitare evreieşti.
Începând din martie 1948, autorităţile sioniste lansau ‘Planul Dalet’, pentru a-i împinge pe locuitorii palestinieni să evacueze zonele atribuite evreilor în planul de împărţire.
Sute de mii de palestinieni vor fugi sau vor fi alungaţi de militari mai ales din localităţile Lod şi Ramla (centru), precum şi din Tiberiada, în Galileea (nord).
Deja în decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU adopta rezoluţia 194 privind dreptul de a reveni al refugiaţilor, stipulând că ‘refugiaţii care vor să revină la căminele lor şi să trăiască în pace cu vecinii lor ar trebui să fi autorizaţi să facă aceasta cât mai curând posibil’, şi că ‘ar trebui achitate despăgubiri pentru proprietăţile celor care nu vor să revină’.
Israelul respinge categoric acest drept, afirmând că a autoriza revenirea fie şi a unei mici părţi dintre aceştia ar echivala cu proclamarea propriului sfârşit ca stat evreu.
În plus, statul israelian a adoptat în 1950 o lege zisă a ‘bunurilor celor absenţi’, care plasează sub tutela sa toate proprietăţile pe teritoriul israelian ce aparţinuseră arabilor care fugiseră ori se instalaseră în străinătate în momentul creării statului Israel.
De partea sa, Israelul reaminteşte că 850.000 de evrei au fost alungaţi, la rândul lor, din ţările arabe după declaraţia de independenţă din mai 1948.
ONU are înregistraţi în prezent 5,9 milioane de refugiaţi palestinieni, repartizaţi între Teritoriile Palestiniene (Cisiordania, ocupată de Israel din 1967, şi Fâşia Gaza), Iordania, Liban şi Siria.
După 75 de ani de la exod, palestinienii întreţin visul revenirii.
Amintirea este întreţinută de asemenea din solidaritate de către descendenţii palestinienilor rămaşi în Israel după războiul din 1948-1949, numiţi ‘arabi israelieni’.
Cheia mare ruginită a unei case ce nu mai există sau titlul de proprietate mototolit asupra unei bucăţi de pământ au devenit, în taberele de refugiaţi, simbolul acestei aspiraţii la întoarcere. Manifestanţii palestinieni care comemorează în fiecare an Nabka poartă şi ei o cheie supradimensionată, simbolul tradiţional al caselor pierdute.
