A apărut zilele astea în spațiul public una dintre acele poze care chiar merită considerată ca valorând o mie de cuvinte. Este semnată de Vlad Nedelea, de la Hotnews, o tot puteți privi la infinit – AICI.
În mâna dreaptă cu sacoșa – s-ar înțelege că (încă) goală – și cu mâna stângă, ștrengăresc de prietenoasă, pe spatele lui Gigi Becali, Mihail Neamțu face iarăși politică la „nivel mare”. Alături de cei doi se află și șeful celui din urmă, pe linie de candidatură, George Simion.
Judecând simplist, după țoale, pare că dintre cei trei doar primul, M. Neamțu, ar fi la muncă. Gigi – într-o ținută oarecum smart lejeră; George – non-smart, dar tot lejeră; Mihail – rigid, corect și parcă prea zelos, prin comparație, deci la costum.
Și totodată, M. Neamțu e singurul care cară ceva; întâmplător sau nu, cară o sacoșă.
Ironia e prinsă din toate pozițiile în această poză de antologie politică românească, în care sacoșa își face loc ca o producție cu Louis de Funès într-un festival al filmului de artă. Căci cheia e contextul: niște politicieni veniseră să ceară bani de la un mogul.
Acum, să facem câțiva pași dincolo de fantasticul umor de situație.
Având în vedere scorul AUR în diversele sondaje, locul pe care conducerea partidului extremist pro-rus i l-a oferit lui Mihail Neamțu pe lista de la europarlamentare este de departe unul neeligibil.
Asta sugerează câteva lucruri de bun simț:
- Neamțu a acceptat ceea ce i s-a dat pentru că nu a avut încotro. Dacă ar fi avut, e foarte probabil ca numele său să fi figurat azi pe lista de candidați a altei formațiuni. Având în vedere istoria cochetării sale cu politica, „flexibilitatea” e ca o marcă înregistrată pentru Mihail Neamțu. Formal și informal, „zecele” din echipa de azi a AUR este, până la urmă, unul dintre marii traseiști politici ai neamului. Nu ai nevoie de imersiune în hectare de biblioteci pentru a fi în stare să numeri partidele în care a activat sau cu care a discutat de-a lungul vremii. Invariabil, fără succes!
- Nu poți omite nici scenariul în care înțelegerea la vedere dintre Neamțu și AUR ar conține o eventuală, dar mai discretă, componentă post-europarlamentare. Altfel spus, te încălzești pe tușa alegerilor pentru Parlamentului European și vei intra în jocul alegerilor pentru Parlamentul României. Dar și aici ar putea fi mai greu decât pare. Căci nu e exclus ca eventuala tranziție să nu fie neapărat automată, ci în funcție de munca și dăruirea demonstrate de rezerva de lux în cursul încălzirii. Până acum, este vizibil faptul că Neamțu încearcă să dea totul încă de pe marginea terenului: a rupt legăturile cu intelectuali pe care odată îi omagia deschis și cu care a conlucrat ani în șir; s-a înfipt în tranșeele luptei cu aripa mai reformistă din BOR; și-a făcut o autocritică demnă de epoca maoismului și stalinismului, pentru atacurile la adresa lui George Simion și pentru atitudinea sa față de AUR; ventilează cu zel linii dure ale propagandei ruse; s-a dus în târg să ceară bani, iată chiar de la Gigi Becali.
- Există totuși riscuri serioase. Unul dintre ele – altul decât cel al prealabilei și definitivei compromiteri la masa AUR a intelectualului, teologului și moralistului nepereche, M. Neamțu – este riscul de a mai păți o dată ceea ce a pățit de fiecare dată: ca imediat după debutul poveștii de amor sau undeva mai târziu, pe parcurs, înțelegerea să pice ori să fie profund alterată. Din reacțiile unor intelectuali care s-au declarat deja dezamăgiți de prestația în plan public și în plan personal a lui Mihail Neamțu, putem înțelege fără dificultate că omul se pricepe la înșelat așteptări. Iar din ultimele defectări din AUR, măcar din ele, deducem că la acest capitol nu mai puțin iscusit ar fi și George Simion; cel cu care Neamțu lasă impresia că ar fi într-o așa-zisă „prietenie fără limite”, ca într-un basm sino-rus de rău augur și mult prost gust, cu Vladimir Putin și Xi Jinping. Când doi vectori de acest tip se întâlnesc, e greu de crezut că sceneta poate rezista fără să cadă prematur cortina.
Desigur, chiar dacă anii electorali par de ceva vreme să activeze în Mihail Neamțu o excentrică nevoie de afirmare în imanent și – de ce să nu o spunem? – în planul câștigurilor personale pe termen lung (căci ele vin, inevitabil, la pachet cu o demnitate publică), asta nu înseamnă și că oportunistul posedă un nas ascuțit pentru oportunitate.
Dacă până acum dorința ar fi avut acoperire în putință, oportunistul s-ar fi bucurat deja de oportunitate; ar fi fost demult unul dintre cei aleși și realeși. În orice caz, nu ar fi fost ceea ce a devenit până în zi de azi – etern aspirant la un loc, actual candidat fără șanse al unui ventilator rusesc.
Putin a reconfirmat ce urmează. Răspunsul Vestului ar trebui să fie deja pe drum
