Ultimele alegeri generale libere în România, înainte ca Regele Carol al II-lea să dizolve Parlamentul și să instaureze dictatura regală, în februarie 1938, au avut loc pe 20 și 22 decembrie 1937. O scurtă trecere în revistă a articolelor din presa vremii ne introduce în atmosfera electorală de acum 82 de ani. Nume celebre ale politicii românești se confruntau pentru putere, cu mijloace nu tocmai fairplay.
Pentru prima dată în întreaga perioada dintre cele două războaie mondiale, partidul aflat la guvernare, cel care organiza alegerile şi, de obicei, le câştiga, nu a obţinut cele 40 la sută din voturi care i-ar fi asigurat majoritatea în Parlament, prin „prima electorală”. După cum prevedea legea electorală din 1926, partidul care obţinea minimum 40 la sută din voturile exprimate, primea diferenţa de procente necesare pentru a avea majoritatea în Parlament.
Liberalii lui Gheorghe Tătărescu, care erau la putere din 1933, au obținut rezultate slabe în sondaje (nereușind să obțină 40% din voturi, care le-ar fi garantat o largă majoritate parlamentară, conform principiului Primei Majoritare). Din moment ce nu au putut forma o alianță cu rivalii lor Partidul Național Țărănesc sau cu Partidul Totul pentru Țară (aripa politică a organizației Garda de Fier), Regele Carol l-a invitat pe poetul Octavian Goga să formeze un guvern, în ciuda faptului că partidul său a terminat al patrulea și a avut o platformă deschis anti-semită.
Principiul Primei Majoritare presupunea repartizarea mandatelor într-un mod ingenios, dar complicat. Astfel, alegerile pentru Adunarea Deputaţilor se desfăşurau astfel: mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de fiecare grupare politică.
Gruparea care obţinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare. Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie, iar acolo unde una din grupările politice obţinea majoritatea absolută (cel puţin50%) acea grupare primea în circumscripţia respectivă numărul de mandate conform procentului realizat.
Se scădea, din numărul total al mandatelor pe ţară, numărul mandatelor atribuite în circumscripţiile în care se realizase o majoritate absolută, iar mandatele ramase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele din circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau şi se împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „ prima electorală” , iar celelalte 50% erau împărţite proporţional între toate grupările, inclusiv cea majoritară.
Grupările, politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la această împărţire, dar primeau, aşa cum se arată mai sus, mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută. La alegerile pentru Senat, toate mandatele din fiecare circumscripţie reveneau partidului care obţinuse cele mai multe voturi (sistemul majorităţii relative).
Introducerea votului universal, prin Constituția din 1923, înlătura toate condiţionalităţile de avere, de capacitate etc. Totuşi, el pretindea pentru exercitarea lui o serie de condiţii: calitatea de cetăţean român; sexul masculin – votul fiind rezervat doar bărbaţilor; maturitatea judecăţii, presupusă a exista pentru toţi cei care ating majoratul (pe care codul Civil îl fixa la 21 de ani), iar pentru Senat la cei care au atins vârsta de 40 de ani; aptitudinea intelectuală (deplinătatea facultăţilor mintale ale celor chemaţi să exercite dreptul de vot); demnitatea, în sensul că numai cei care nu sunt atinşi de nici un fel de nedemnitate sau incompatibilitate sunt admişi a vota sau a fi aleşi. Caracteristicile sistemului de vot erau urmatoarele: obligativitatea (votul fiind văzut nu numai ca un drept ci şi ca obligaţie deoarece este un drept social) şi egalitatea votului (excluzându-se votul plural sau votul multiplu).
