„În retorica lor, precum și în deciziile lor de investiții militare, instruire și desfășurare (de trupe – n.trad.), China și Rusia și-au semnalat în mod clar intențiile strategice agresive. Sarcina este acum de a se asigura că militarismul lor greșit nu strică aranjamentele de securitate de lungă durată din Asia de Est și Europa”, scrie Carl Bildt, pentru Project Syndicate.
<< Vastitatea Eurasiei este întărită de beligeranță. Pe frontul de vest, Rusia a desfășurat un număr tot mai mare de unități militare în regiunile din apropierea graniței sale cu Ucraina, declanșând o serie de speculații cu privire la motivele sale. Și în est, comportamentul Chinei față de Taiwan a devenit din ce în ce mai îngrijorător. Un studiu despre jocurile de război, relatat pe scară largă, realizat de un think tank american, concluzionează că Statele Unite ar avea „puține opțiuni credibile” dacă China ar lansa un atac susținut împotriva insulei.
În ambele cazuri, intenția strategică a agresorului este clară. Guvernul președintelui chinez, Xi Jinping, a făcut un apel la „reunificarea” Chinei, considerând că aceasta este o concluzie potrivită la războiul civil chinez. După al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist din China a preluat țara continentală, dar nu a reușit să-i elimine pe naționaliștii lui Chiang Kai-shek. Ei s-au retras în Taiwan (și în unele insule mai mici), care de atunci au rămas în afara guvernării PCC.
Uneori, declarațiile oficiale ale Chinei despre „reunificare” au stipulat că aceasta ar trebui realizată în mod pașnic; dar cu alte ocazii, liderii Chinei au renunțat la adverb. Mai mult, în extinderea și echiparea armatei sale, China s-a concentrat în mod special pe construirea capacității ei de a-și supune Taiwanul, în caz că acesta din urmă va încerca vreodată să-și declare independența.
Majoritatea țărilor, inclusiv SUA, au menținut de multă vreme o politică privind „o singură Chină”, reținându-se de la recunoașterea oficială a Taiwanului ca stat independent. Dar, în absența unor legături diplomatice formale cu insula, multe țări au dezvoltat relații prin alte canale, cum ar fi comerțul și tehnologia. Taiwan este lider mondial în producția de microcipuri de ultimă oră. Este, de asemenea, o strălucitoare poveste de succes democratică. Dacă societatea chineză din Taiwan poate fi democratică, poate că aceeași viziune politică ar putea fi extinsă într-o zi și la restul Chinei.
La celălalt capăt al Eurasiei, situația Ucrainei este radical diferită de cea a Taiwanului, nu în ultimul rând pentru că Rusia i-a recunoscut oficial independența. Ocuparea și anexarea Crimeei de către președintele rus, Vladimir Putin, în 2014, a fost declarată ilegală și condamnată de o majoritate covârșitoare în Adunarea Generală a Națiunilor Unite (unde doar 11 țări au votat împotriva rezoluției).
Cu toate acestea, vara trecută, Putin a publicat un eseu lung și remarcabil, susținând că Rusia, Ucraina și Belarus sunt împreună, în virtutea istoriei. Suveranitatea ucraineană sau belarusă, susține el acum, poate fi realizată numai împreună cu Rusia, sub autoritatea supremă a Kremlinului. Revizionismul lui Putin este atât de vast, încât a criticat chiar statutul formal de independență al Ucrainei, conform Constituției sovietice (nu că asta ar fi însemnat vreodată ceva la acea vreme).
Intenția strategică a lui Putin este clară: el consideră independența Ucrainei ca fiind din ce în ce mai intolerabilă. La fel ca China, cu proiectele sale legate de Taiwan, Rusia și-a pregătit și echipat armata în scopul specific de a invada și cuceri Ucraina înainte ca orice forță externă să perturbe ocupația. Pe lângă capturarea Crimeei, Kremlinul a trimis deja forțe militare regulate în Ucraina, așa cum a făcut în august 2014 și, din nou, în februarie 2015, în regiunea Donbas, din est. Putin pare atât gata, cât și dispus să lanseze o altă incursiune similară, dacă nu o operațiune la scară mult mai mare.
Nimeni nu se îndoiește că o preluare militară chineză a Taiwanului ar schimba radical ordinea de securitate a Asiei de Est, la fel cum o preluare militară rusă a Ucrainei ar schimba ordinea de securitate a Europei. Dar ceea ce nu a fost încă pe deplin apreciat este posibilitatea ca ambele să se întâmple simultan într-un mod mai mult sau mai puțin coordonat. Luate împreună, aceste două acte de cucerire ar schimba fundamental echilibrul global al puterii, bătând clopotele morții pentru aranjamentele diplomatice și de securitate care au susținut pacea globală, timp de decenii.
Un astfel de scenariu nu este atât de exagerat pe cât pare. Deși China pretinde că este o susținătoare a neamestecului în treburile interne ale altor țări, ea tace scrupulos cu privire la problema suveranității ucrainene. Nu există niciun motiv să credem că nu ar sprijini un nou asalt rusesc asupra acelei țări, dacă acest lucru ar servi propriilor scopuri.
Cu siguranță, ar fi o greșeală uriașă ca China să invadeze Taiwan și ca Rusia să invadeze Ucraina. Dezvoltarea economică a ambelor țări ar fi încetinită în mod decisiv de sancțiunile pe scară largă care ar urma inevitabil. Riscul unui conflict militar mai larg ar fi mare, iar țări precum Japonia și India s-ar angaja aproape sigur într-o vastă acumulare militară proprie, pentru a contracara China. Europenii se îndreaptă deja cu mai multă hotărâre către o politică de consolidare a apărării lor.
Oricât de prudente ar fi aceste evoluții, ele oferă un confort rece. Tobele de război se aud destul de clar. Sarcina diplomației este să se asigure că acestea nu devin mai mult decât zgomot de fond. >>
