După o prestație la dezbatere care a părut să confirme suspiciunile de incapacitate mintală, toată lumea vorbește despre faptul că Joe Biden ar trebui să se retragă din cursă, iar președintele SUA se consultă cu familia sa la Camp David. Mulți abordează emoțional situația, nu cerebral: simțim că ne cunoaștem politicienii, unii dintre noi îl plac pe Biden și nu vrem să îl întristăm. Dar tot ceea ce ar trebui să conteze este înfrângerea fostului președinte Donald Trump.
Biden a fost o persoană de un succes răsunător. A reușit să își petreacă cea mai mare parte a vieții de adult în serviciul public, ceea ce este un eufemism pentru un salariu decent și avantaje care îi satisfac orgoliul că a influențat viața altora. A fost un senator important, a fost vicepreședinte timp de două mandate și este președinte la o vârstă care depășește cu mult momentul în care mulți americani sunt obligați să se pensioneze. A cunoscut tragedii personale, desigur, dar când vine vorba de cariera sa, a avut un parcurs destul de spectaculos.
Cum a performat ca președinte? Criticii spun că a fost groaznic, iar susținătorii zic că nu se pricepe să-și transforme în reclamă succesele uimitoare. În epoca noastră polarizată, oamenii nu știu ce poveste să creadă, așa că majoritatea se orientează către tabăra lor, iar cei de la mijloc sunt doar confuzi.
Este o chestiune importantă, deoarece, dacă este cu adevărat uimitor, atunci poate că unele riscuri sunt justificate de celălalt factor care trebuie luat în considerare: probabilitatea ca el să îl învingă pe Trump. Există ceva în legătură cu Biden, decidentul, fără de care America nu poate trăi?
Părerea mea este că Biden a fost un președinte destul de decent în materie de politică internă dacă ești de centru-stânga, dar nu a fost grozav. Proiectul său de lege privind infrastructura, legea CHIPS și inițiativa privind schimbările climatice (denumită greșit Legea privind reducerea inflației) sunt niște realizări, iar economia merge bine și o depășește cu mult pe cea a Uniunii Europene. Inflația poate fi parțial, dar nu în totalitate, pusă pe seama administrației: stimulentele sale au alimentat-o, dar au și salvat economia după COVID, iar inflația a fost un fenomen global și este în scădere.
Dar, pe de altă parte, granița din sud, care nu este sigură, și toate mesajele din jurul acesteia, au fost un autogol. El a făcut prea puțin pentru a combate sau critica politicile hiper-progresiste din unele orașe conduse de democrați, pe care majoritatea americanilor le disprețuiesc și care au oferit republicanilor un cadou electoral masiv.
Mai grav, reticența sa de a apărea în public i-a ținut pe americani în mare parte în ignoranță față de realizările și povestea sa – ceea ce reprezintă un păcat capital pentru un politician. Mai mult decât atât, nu a reușit să articuleze o viziune mare sau să aibă un impact semnificativ asupra unor probleme importante precum asistența medicală sau controlul armelor. Nu a purtat o discuție cu poporul american, iar el și partidul său nu au reușit să exploateze cadoul pe care republicanii li l-au oferit prin manipularea avortului.
Politica externă este amestecată, dar lucrurile rele sunt, de asemenea, în mare parte produsul ghinionului. Rolul Statelor Unite în lume este atât de important și aliații săi sunt atât de agitați de perspectiva unei reveniri a lui Trump, încât merită o examinare atentă:
- Retragerea sa din Afganistan a fost un dezastru – dar acesta fusese un final cu care administrația Trump a fost de acord; generalii lui Biden au cam dat-o în bară. Principalul lucru, totuși, este că armata și guvernul afgan, create de SUA, s-au prăbușit imediat, iar acest lucru din pricina tuturor celor care s-au vânturat prin Afganistan de la invazia din 2001 pentru a dejuca planurile talibanilor. Critica lui Trump față de retragerea lui Biden este, prin urmare, nedreaptă și ipocrită.
- În ceea ce privește Gaza, sprijinul său pentru Israel a fost curajos și dăunător din punct de vedere politic; dar nu a făcut nici pe departe suficient pentru a-l pune la punct pe liderul dificil al Israelului, Benjamin Netanyahu, în special în tentativa sa de-a pulveriza democrația israeliană, care a precedat și, în opinia unora, a condus la războiul din Gaza (divizând societatea israeliană, proiectând slăbiciune și invitând astfel atacul Hamas din 7 octombrie). La fel ca liberalii de pretutindeni, Biden pare să aibă probleme în a purta un baston mare.
- În ceea ce privește Ucraina, este greu să îl critici pe Biden. Acesta l-a susținut cu fermitate pe președintele Volodimir Zelenski, dar a refuzat solicitări critice de arme și a încercat să calibreze lucrurile astfel încât să nu declanșeze cel de-al treilea război mondial. Sancțiunile economice nu au adus Rusia cu botul pe labe – în mare parte pentru că scoaterea completă a petrolului rusesc de pe piața mondială ar fi provocat o recesiune globală. Nu este ușor să înfrunți un maniac precum președintele rus Vladimir Putin, iar majoritatea președinților ar fi făcut aproximativ ceea ce a făcut Biden. Are dreptate Trump că, având în vedere relația sa de dragoste cu Putin, invazia ar fi putut să nu aibă loc dacă el ar fi câștigat în 2020? Poate că da. Chiar și un ceas stricat are dreptate de două ori pe zi.
- În ceea ce privește China, Biden a declarat că Statele Unite vor apăra Taiwanul, ceea ce poate fi mai mult decât ne putem aștepta de la Trump (astfel încât întoarcerea sa ar spori foarte mult pericolul unui atac chinez – și, de altfel, l-ar tenta și pe dictatorul azer Ilham Aliev să invadeze Armenia). Xi ar putea avea un plan de-a invada Taiwanul, apoi ar zice ceva frumos despre Melania ca să îndulcească lucrurile.
- Pe frontul economic, tarifele lui Biden sunt practic tarifele lui Trump; principala diferență este că până și un Biden probabil șubred înțelege că consumatorii americani sunt cei care dau banii, ceea ce Trump probabil nu înțelege.
- Ce înseamnă acest lucru? Ca om de stat, îi dau un B, poate un B-minus. Ca politician, un C. Performanța de la dezbatere – care nu a fost despre dezbateri, ci despre evaluarea viabilității generale a lui Biden – probabil că îl duce la un D. Probabil că nu este ceea ce doriți să obțineți împotriva lui Trump, deoarece fostul președinte (în mod ciudat, pentru un idiot) obține un A+ ca politician. Acest lucru, desigur, sugerează adevăruri întunecate și incomode despre starea naturii umane, pentru că Trump primește un F ca ființă umană: este imoral, mincinos, neînțelegător, meschin, cap sec, narcisist și răzbunător. Trump primește mai rău decât un F, oricare ar fi acesta, în ceea ce privește politica – dacă sunteți aproape de centrul american și gândiți clar, știți că va face mai mult rău dreptului la avort, va dubla inegalitatea, nu va face nimic în privința nebuniei armelor și va submina democrația, care a menținut pacea, mai mult sau mai puțin, din 1945, deci ați fi îndreptățiți să intrați în panică. Una dintre ciudățeniile istoriei SUA este că, față de multe țări, partidele politice majore nu au avut atât de multe diferențe între ele în ceea privește politica externă.
Trump, între timp, este clar înclinat să dea foc casei. Față de toate administrațiile anterioare, el reprezintă o serie de schimbări majore:
- De la o paradigmă care combină valorile cu interesele la tranzacționismul pur, cu o atingere personală care provine din ceea ce s-ar putea numi în mod corect megalomanie;
- De la multilateralism la bilateralism, deoarece Trump urăște alianțele pe care nu le poate controla;
- De la simțul practic la răzbunarea politică, deoarece este de așteptat ca Trump să inverseze orice politică pe care o consideră ca aparținând predecesorului său – așa cum s-a retras dezastruos din acordul nuclear al puterilor mondiale cu Iranul;
- De la un instinct de favorizare a aliaților democratici la un instinct de favorizare a despoților perturbatori la nivel global;
- De la intervenționismul limitat la cvasi-izolaționism;
- De la proces și expertiză la instinct, ego și emoție.
Revenirea sa ar fi o alarmă globală. În ultima lună am participat la conferințe de geopolitică la Londra și Erevan și pot asigura cititorii că aliații Americii sunt în panică. Riscul unei înfrângeri în noiembrie este prea mare pentru a ni-l asuma pe motivul că nu vrem să rănim sentimentele lui Biden.
Logistica ar fi, evident, complexă. Ar fi mai bine dacă nu ar părea că a fost forțat să renunțe. Iar vicepreședintele Kamala Harris este o problemă. Dar democrații au o bază destul de solidă: mă gândesc la trioul de state oscilante al guvernatorului Gretchen Whitmer din Michigan, al guvernatorului Josh Shapiro din Pennsylvania și al senatorului Raphael Warnock din Georgia (precum și, eventual, al lui Stacey Abrams din acest stat). Guvernatorul Gavin Newsom al Californiei este vulnerabil din punct de vedere al viziunii și nu provine dintr-un stat oscilant, dar și el pare făcut pentru o funcție națională. Mai sunt și alții.
Nu știu cine ar trebui să conducă lista de candidați, dar bănuiesc că, în situația actuală, democrații ar trebui – dacă Biden se dă cumva la o parte – să prezinte o galerie extrem de impresionantă, care să includă, de asemenea, personalități militare și de afaceri. Un guvern din umbră, dacă vreți, care va contrasta cu spectrul care este Trump.
