Capturarea de către Rusia a orașului Avdiivka și avansul ulterior lent al armatei sale, în această primăvară, au venit cu prețul a mii de decese în rândul propriilor soldați, iar asta fără a menționa pierderile ucrainene. Începând cu vara anului 2022, comandanții ruși și-au trimis în mod repetat soldații în asalturi sinucigașe, folosindu-i practic drept carne de tun. Lipsiți de sprijin adecvat, de motivație și de ajutor medical, și lăsați fără nicio rută de retragere care să nu implice riscul cel mare de a fi împușcați de propria tabără, soldații ruși mor în număr mare pentru fiecare kilometru de teritoriu nelocuibil „eliberat” de forțele Kremlinului, notează The Insider (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
<< Supraviețuitorii acestor asalturi ale „mașinii de tocat carne” au făcut ,pentru The Insider, mărturii cutremurătoare. În timpul bombardamentelor, s-au adăpostit în spatele cadavrelor foștilor camarazi. Au fost trimiși să stârngă resturile sfâșiate ale corpurilor dezmembrate. Au fost blocați în tranșee câteva zile fără hrană, apă, muniție sau speranța evacuării.
„Cadavrele erau peste tot, și mergeam peste ele — nu puteam vedea pământul sub ele”
- Igor (numele i-a fost schimbat) – participant la asaltul de lângă Novomihailivka:
După primirea convocării mele în armată, am mers imediat la biroul de recrutare militară. Acolo, ni s-a dat un ultimatum: fie semnăm un contract și mergem cu o oarecare demnitate, fie ne confruntăm cu o desfășurare imediată pe linia frontului, lipsită de orice antrenament sau pregătire. Cei care au ezitat au fost trimiși rapid în luptă, în timp ce restul am fost repartizați în unități militare, apoi duși la poligoanele de antrenament din Bamburovo [în Extremul Orient rus]. Pe parcursul unei luni, am fost supuși unui antrenament riguros sub îndrumarea instructorilor, mulți dintre aceștia fiind veterani ai operațiunii militare speciale (SVO). Când „antrenamentul” nostru s-a încheiat, am fost trimiși înapoi la unitate pentru a aștepta un avion militar, dar în cele din urmă am zburat cu unul civil. La sfârșitul lunii decembrie [2023], am ajuns în Ucraina, în apropiere de Volnovaha.
Viața în Volnovaha era o rutină zilnică de incertitudine, predominând exercițiile. Aceste exerciții simulau asalturi din viața reală, cerându-ni-se să ne cufundăm în haos în timp ce ascultam cu atenție comenzile superiorilor noștri. Ne trezeam, urcam într-un APC sau un IFV și plecam către diverse locații — fie pentru a asalta o așezare, fie pentru a traversa zone împădurite, fie pentru a naviga prin tranșee. Tragedia s-a abătut asupra noastră în timpul unui astfel de exercițiu, când un proiectil a lovit poligonul, curmând viața unor camarazi și ducând la oprirea imediată a antrenamentului în acea zonă.
Cu toate că era desemnată ca „zonă verde”, Volnovaha nu era imună la bombardamente periodice. Fiecare zi aducea noi victime în urma exploziilor care se auzeau în aer. Inițial, gravitatea situației m-a depășit în timp ce mă luptam să înțeleg amenințarea constantă cu care ne confruntam. Șederea noastră în Volnovaha a durat până în ianuarie, după care am fost relocați în Olenivka. Mai puțin de o zi mai târziu, ne-am găsit aruncați în mijlocul unui alt asalt, de data aceasta în apropierea Novomihailivka.
Sursa: captură de ecran dintr-un videoclip realizat de Ministerul Apărării al Rusiei / Telegram
Ne-am dat repede seama că nu vom avea niciun grup de recunoaștere sau evacuare — nimic. Ne-au dat doar câteva APC-uri. Ceea ce m-a salvat a fost faptul că am fost repartizați în grupul de asalt care pe lângă atac era și responsabil pentru evacuare.
Planul era să trimitem fiecare grup înainte pe un APC sau un IFV și să creștem treptat forțele pe măsură ce avansam. Mai simplu spus, trebuia să fim duși la un anumit punct, iar de acolo continuam pe jos. În timpul avansurilor, unii erau răniți, alții mureau. Răniților li se interzicea evacuarea sau retragerea: dacă mai puteai ține o pușcă, încă erai un soldat de asalt, deci trebuia să continui să te miști. Dezertarea în timpul asaltului era imposibilă — erau amenajate cuiburi de mitraliere și am fi fost „întâmpinați” la întoarcere. Dacă cineva încerca să se întoarcă, era împușcat, deci asaltul însemna doar înaintare.
Grupurile inițiale care au avansat au fost imediat decimate — au fost întâmpinate cu foc de artilerie, au fost vizate de tancuri, infanterie. Curând, câmpul de luptă era plin de cadavre. Abia s-au aventurat să iasă afară înainte de a fi uciși. Grupurile ulterioare au reușit să-i împingă ușor înapoi pe ucraineni, dar a fost nimicită aproape toată compania. În prima zi, am reușit să avansăm aproximativ 300 de metri. Am reușit să trag afară trei soldați răniți. A fost un miracol că am reușit; ninsese, iar asta ne-a permis să-i tragem pe sănii. Îl lăsam jos pe unul, îl trăgeam înapoi, mă întorceam pentru următorul și repetam procesul de câte ori puteam. Trebuia să tragem cam doi kilometri.
Nu existau medici. Trebuia să ne bazăm pe noi înșine. Recuperarea răniților era aproape imposibilă — focul de artilerie acoperea zona. Dronele kamikaze roiau în apropiere, cam 20, planând ca păsările. Între timp, artileria noastră rămânea tăcută, trăgând poate o dată pe oră. Apoi din nou tăcere. Grupurile de asalt avansau în APC-uri și IFV-uri. Cred că am avut chiar și un tanc, dar toate acele vehicule au fost rapid distruse, fumul exploziilor lăsând cerul sumbru și întunecat. Când vehiculele noastre erau distruse, urma o pauză scurtă — era imposibil să aducem întăriri. Stăteai acolo, ascultând cum primul grup țipa și trăgea, răniții implorând ajutor, în timp ce sprijinul nu sosea niciodată. Pur și simplu nu exista nimic care să-i aducă.
Doar câțiva au supraviețuit din grupurile inițiale — cei care au reușit să aplice repede garoul sau ale căror răni nu erau atât de grave. Pentru că [cu răni grave] oamenii sângerau până la epuizare în 30 de secunde; primele zece secunde ești alimentat de adrenalină și strigăte, următoarele zece îți dai seama ce s-a întâmplat, iar ultimele zece încerci să faci ceva. Dar dacă rămâi fără puteri, atât.
Nu erau ofițeri cu noi. Singurul ofițer care nu s-a temut să participe la asalt a mers în penultimul grup de asalt, chiar alături de toți ceilalți. Dar comandantul companiei nu s-a arătat niciodată pe poziții. În tot timpul petrecut în Ucraina, l-am văzut doar o singură dată — l-a vizitat noaptea pe adjunct. Iar în cele două zile când noi am fost trimiși la asalturi, comandantul adjunct a stat ascuns în buncăr, fără să-și arate vreodată fața.
Pe măsură ce se instalau zorii, a venit rândul nostru să avansăm. Am fost încărcați în APC-uri și trimiși înainte. La fel ca în cazul grupurilor anterioare, mitralierele și puștile trăgeau asupra noastră, lunetiștii ținteau, iar proiectilele de artilerie cădeau ca ploaia — de calibrele 150 și 80 [proiectile de artilerie și de mortier corespunzătoare]. Au existat și focuri de RPG. Toate acestea se întâmplau în timp ce nici măcar nu ajunsesem încă la destinația prevăzută. Eram încă pe drum.
Am intrat în zona împădurită, am debarcat rapid, iar APC-ul a plecat. Răniții zăceau acolo, lăsați în urmă. Bombardamentul a continuat timp de patru ore: tancuri, artilerie, mortiere, infanterie. Rachetele se prăbușeau zgomotos. Explozii peste tot — zona împădurită era plină de cadavre. Aceste corpuri erau sfâșiate în bucăți, iar noi pășeam chiar peste ele pentru că nu exista altă opțiune — nu puteai vedea pământul sub ele. Printre aceste cadavre, căutam adăpost și refugiu de explozii. Te întindeai pe ele, stăteai pe ele, treceai peste ele.
Artileria a lovit timp de patru ore, iar apoi, pentru alte cinci ore, ne-am prefăcut morți pentru a evita detectarea de către cercetașii ucraineni. În cele din urmă, inamicul a încetat să mai tragă cu artileria, dronele kamikaze și dronele care aruncau muniție au încetat să vină. Cu toate acestea, am rămas imobilizați până când s-a lăsat întunericul. Din întreaga companie — aproximativ o sută de oameni — doar șapte au supraviețuit.
A doua zi, trebuia să așteptăm întăriri și să reluăm asaltul, dar am fost informați că nu vor veni întăriri. Așa că ne-am întărit poziția și am încercat să menținem apărarea în timp ce simultan curățam punctul fortificat de trupurile camarazilor noștri astfel încât să poată fi trimise acasă mai târziu.
Eram cu alți doi tipi. Între pauzele dintre bombardamentele de artilerie, am scos cât de multe trupuri am putut. Erau mai multe straturi de cadavre — toate adunate unul peste altul. Frânte, pline de sânge, cu fețele deformate și membrele rupte. Le-am adunat pe toate mai aproape de drum.
Am încercat să mă detașez. Știam că rudele vor aștepta trupurile celor dragi. Desigur, îmi era rău și am vomitat de câteva ori. Mirosul era pur și simplu insuportabil — trupurile se decompuneau și miroseau urât. Aceeași situație s-a întâmplat și în tranșee: oamenii erau omorâți, cădeau unii peste alții, și pe măsură ce soldații noștri alergau peste ei, și aceștia erau omorâți și acoperiți de pământ.
Nu am mâncat. Nu am băut. Ocazional puteam să ne refugiem într-o groapă și să fumăm. În rest, eram în mișcare constantă, adunând și scoțând trupuri. Trupurile deveneau treptat mai grele și trebuiau extrase cu grijă, dezlipite unul de cealalt. Înghețau în frig și deveneau rigide ca lemnul. Iar oamenii morți sunt de toate formele și greutățile.
Îmi amintesc că era un tip mort — probabil cântărea în jur de 150 de kilograme, tot rupt și sfărâmat. Cum poți să recuperezi pe cineva ca el? Ne chinuiam să-l scoatem. Mai întâi am scos un braț, apoi celălalt, apoi un picior, apoi celălalt, am dezlipit trupul, am tăiat vesta antiglonț, am îndepărtat casca, și cumva am reușit să-l tragem pe drum. Și erau atât de multe trupuri. În timp ce le adunam, bombardamentul de artilerie nu se oprea niciodată. Te puteai refugia într-o gaură de vulpe sau într-un buncăr să fumezi, apoi să te întorci la muncă.
Am reușit să scoatem în jur de treizeci de trupuri, dar câteva ore mai târziu, a trebuit să continui să curăț punctul fortificat singur, deoarece ceilalți tipi trebuiau să se întoarcă la pozițiile lor de la celălalt capăt al zonei împădurite pentru a împiedica avansarea ucrainenilor acolo.
Ne-am despărțit. Cu mine era un mitralior — norocos că încă mai era în viață în ciuda faptului că se aflase în primele grupuri de asalt. A fost imediat pus să asigure acoperirea și nu și-a părăsit poziția. Mai era și comandantul adjunct, dar el nu a ieșit din buncăr. Așa că am fost singurul care a putut continua să adune trupurile. La un moment dat, a apărut de nicăieri un DRG ucrainean, și am fost trimiși împotriva lor doar cu două încărcătoare. A trebuit să căutăm muniție printre trupuri și să adunăm tot ce a rămas.
După o zi, am decis să verific dacă mai erau supraviețuitori în afara celor șapte dintre noi. Am luat un camarad și împreună am pătruns mai adânc în zona împădurită, spre pozițiile ucrainene. M-am apropiat de fiecare trup, îl priveam în ochi și strigam: „Este cineva în viață?” — pentru că chiar și un trup imobil ar putea fi încă în viață.
În curând, am găsit un tip care era rănit. Ambele picioare îi erau zdrobite. Carnea i se desprinsese de oase în zona mușchilor de la gambe. Totul era ars și își făcuse loc cangrena. Zăcea acolo din data de 12. Am încercat să-i chem pe tipi și, în timp ce se apropiau, l-am tras pe rănit pe o sanie. L-am tras afară, iar tot ce trebuia să facem era să traversăm câmpul, dar ceilalți tipi au fugit, și au rămas doar doi dintre noi. În momentul în care am pășit pe câmp, au început să cadă proiectile de mortier, iar infanteria ucraineană a început să tragă cu puști și mitraliere spre noi. Am fost lovit în coapsa stângă.
Am spus: „Să ne ridicăm și să continuăm să mergem”. Tipul de lângă mine m-a ajutat să trag sania, dar apoi ceva a explodat lângă mine și am fost lovit. Eram rănit, simțeam sângele curgând. M-am sprijinit pe rană să o presez cu corpul și i-am spus tipului să se târască mai departe fără mine. A tras rănitul cu el, iar eu am mers în continuare târâș pe câmp. Comandantul ultimului grup de asalt din spatele meu a spus că nu mă va lăsa în urmă și am avansat sub comanda lui. Apoi am încercat să mă ridic în picioare, dar am fost lovit de un lunetist.
Un fragment de șrapnel s-a înfipt în genunchiul stâng — nu a fost niciodată scos. Mi-a afectat coapsa stângă și pieptul. Un fragment a trecut printre plăcile vestei și mi-a afectat plămânul, ligamente, mușchi și artere. Durerea era insuportabilă, diferită de orice altceva din ce simțisem vreodată în viața mea. Când, în cele din urmă, m-am târât suficient de aproape, băieții m-au aruncat pe sanie și m-au adus înapoi la punctul zero. De acolo, am fost dus la Volnovaha, unde m-au operat. Eram conștient și i-am implorat medicii să-mi dea calmante — dintr-un motiv oarecare, voiau să facă totul fără anestezie și pretindeau că nu va durea. Apoi a venit o doctoriță și le-a ordonat să-mi facă o anestezie locală. Datorită acesteia, am putut să îndur durerea când m-au tăiat și au introdus diverse tuburi.
Din Volnovaha am fost trimis la Donețk, apoi evacuat cu elicopterul la un spital din Rostov, și ulterior transportat cu alți răniți la Vladivostok, deoarece spitalul din Rostov era supraaglomerat. Oamenii zăceau pe coridoare. Am avut noroc să fiu plasat într-o cameră, pentru că la câteva ore după ce am ajuns, au început să transfere răniții la alte spitale din Rusia. Pacienți noi continuau să vină. Peste tot pe unde mergeai, erau acolo: pe primul, al doilea și al treilea etaj, chiar și în sala de urgență.
Dacă mă voi găsi din nou în Ucraina, voi refuza să particip la orice asalt, voi cere să fiu transferat în altă parte și voi contacta procuratura militară. În acest moment, încerc să fiu declarat inapt pentru că fragmentele de șrapnel îmi afectează capacitatea de a trăi normal.
„Sunt artilerist, nu un soldat de asalt antrenat, dar pe nimeni nu interesa: ‘Înaintează!’”
- Iaroslav (numele real a fost schimbat) – participant la asaltul din zona împădurită dintre Verbove și Robotine
Aveam o sentință suspendată în baza Articolului 112 [răpire], și am încălcat-o. Mi s-a spus că fie merg la închisoare, fie merg la război. Am semnat un contract la începutul lui noiembrie. Mi s-a promis că în timp ce încă eram „în pregătire”, operațiunile de luptă urmau să se încheie și voi evita să am cazier judiciar.
Planul era ca „pregătirea” să dureze două luni, dar s-a încheiat în doar nouă zile. M-au trimis undeva în apropiere de Luhansk și imediat mi-au luat telefonul. Nici măcar nu am avut timp să îi spun mamei unde mă aflam. În timpul „pregătirii”, am tras două încărcătoare de gloanțe, atât. În primele câteva zile, am mers la poligon, iar în restul timpului am săpat tranșee și adăposturi. Nu ne-au pregătit pentru nimic altceva.
Apoi ne-au dus pe frontul din Zaporojie și m-au repartizat în plutonul de suport cu foc — m-au numit artilerist. O săptămână mai târziu, ne-au trimis în luptă.
Sursa: captură de ecran dintr-un videoclip realizat de Ministerul Apărării al Rusiei / Telegram
Pe măsură ce ne apropiam de FEBA, proiectilele au început să cadă din greu asupra noastră. Totuși, trebuia să înaintăm. Un mortier ar fi trebuit să fie poziționat la câțiva kilometri distanță, dar ne-au grăbit. Am poziționat mortierul la doar un kilometru distanță de ucraineni. Îi puteam vedea.
În timpul primei mele misiuni, majoritatea comandanților au fost răniți, iar în a doua un nou comandant de companie a trimis toți soldații direct la masacru. Abia venise de la pregătire — nicio tactică, doar „înainte!”. Băieții mureau chiar în fața ochilor mei, iar comanda ne tot împingea înainte.
Când trupele de asalt au terminat, a venit rândul echipajelor de mortier. În timpul primei misiuni, cinci tunuri au fost distruse. Mortierele dispăruseră, iar mie mi s-a spus: „Tu mergi cu grupul de menținere”, dar în final a fost un asalt. Am fost împărțiți în mai multe grupuri de patru: un grup a mers primul, apoi următorul, apoi al treilea. În fața mea era un singur soldat, iar puțin mai în față — ucrainenii. Chiar dacă nu eram un soldat de asalt antrenat, pe nimeni nu interesa acest lucru. Pur și simplu m-au îndemnat să merg înainte.
Pe măsură ce m-am apropiat de un tranșeu inamic, un alt soldat a intrat în fața mea. S-a dovedit că erau ucraineni în el, și i-am auzit la radio: „Nu luăm prizonieri”. Celălalt soldat a strigat: „Băieți, vreau să trăiesc, mă predau”, dar comandantul lor a spus: „Nu luăm prizonieri”. Nu luau prizonieri pentru că nu puteau fi deranjați pentru a-i escorta în siguranță.
Am înaintat ca trupele de asalt. Pe măsură ce soldații noștri erau răniți, își părăseau pozițiile, iar noi avansam în locul lor. Avansezi aproximativ șapte kilometri — cu rucsacuri, în armură completă. Vezi tranșeele lor și ți se spune: „S-ar putea să fie ucraineni în stânga și în dreapta ta”. Intri, tragi în buncăr, arunci o grenadă și stai strâns. Ni s-a spus că va dura două sau trei zile, dar am stat acolo și am așteptat opt. A început să înghețe — pe nimeni nu interesa. Am spus: „Mi-au înghețat picioarele”. Mi s-a răspuns: „Stai aici”.
Mai târziu, când s-a încheiat misiunea, am mers la medic. Mi-a zis: „Dacă picioarele tale nu sunt negre, vei putea să mergi”. Am spus: „Tratează-mă, nu le simt”. El a spus doar: „Nu mai fuma, te vei recupera”. Și asta a fost tot.
În tranșee, am dormit trei sau patru ore pe zi, urmărind constant zona de unde se spunea că vor veni ucrainenii. Nu puteam merge la toaletă, nu puteam mânca, nu puteam bea. Am mâncat zăpadă acolo.
Aduceau mâncare la câteva zile, dar era rece. Și aduceau apă înghețată. Am spus: „Ce să fac cu asta?”. Nu o puteam topi. Tranșeele aveau aproximativ 1,52 metri adâncime, iar eu am peste 1,83 metri înălțime. Nici măcar nu mă puteam întoarce. Am dormit într-o poziție semi-înclinată, abia încăpeam. Lângă mine era un bătrân — de 70 de ani. Nu știu ce căuta acolo. Fusese cândva un patriot, apoi a spus că i-a dispărut patriotismul după prima misiune. Dar acum nu avea unde să meargă. Nimeni nu știe pentru ce luptăm, care este cauza.
Ne tratau ca pe niște ne-oameni. Comandanții tratează pe toată lumea ca pe gunoaie: „Mișcă-te, boule!”. Nimeni nu vrea să lupte, nimeni nu vrea să tragă, toată lumea este speriată, dar nu avem de ales.
Am încercat să extragem și să evacuăm răniții și erau mulți morți. Am început încet să-i scoatem și pe ei. Erau mulți ucraineni morți — dintr-un motiv oarecare, nu îi recuperau pe cei morți. Tratarea răniților era și ea dificilă. Aveam un grup de evacuare, sau mai bine zis, un băiat care făcea parte din echipajul de mortiere i-a înlocuit pe aceștia — săracul om, în loc să tragă cu arma, scoatea răniții afară. A făcut mai multe curse dus-întors, în timp ce grupul de evacuare stătea undeva în spate.
La ultima misiune, în martie, m-au trimis din nou înainte cu mortierul. Am fost rănit — un șrapnel în picior. M-am întors și am întrebat: „Pot fi evacuat?”. Mi s-a spus: „Vei merge într-o misiune”. Am spus: „Ce misiune? Sunt rănit, nu pot merge”. Și au spus: „Vei merge sau vei regreta. Acolo sunt soldați care așteaptă rotația”. Dar în cele din urmă, comandantul meu a venit, a văzut că eram grav rănit, și a spus: „OK, tu nu te duci”. Soldații — cei trei care au plecat, toți au sfârșit drept „cargo 200”. Dacă aș fi mers cu ei, nu aș fi supraviețuit nici eu. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a salvat!
În cele din urmă, am fost trimis la un spital din Berdiansk, unde au avut grijă de mine. Dar tratamentul acolo a fost și el teribil, și ne-au luat și telefoanele. Erau manageri de aprovizionare sau tipi din spate — nu sunt sigur — și în timp ce stăteam acolo întins pe pat, veneau și spuneau imediat: „De ce stai întins aici sângerând, javră?”. Nu mie, ci unui tip care stătea lângă mine. Le-am spus: „Vă bateți joc? Îi este sfâșiat piciorul, sângerează”.
Când m-am întors din spital, mi-au spus: „Vei fi trimis pe poziția pe care ai refuzat să mergi”, și de acolo, toată lumea se întoarce fie „cargo 200”, fie „cargo 300.” Așa că am fugit prin pădure. Apoi am găsit un taximetrist care m-a dus prin toate punctele de control până la Donețk, și de acolo, niște cunoștințe m-au ajutat să trec granița.
Dar totul este încă în fața ochilor mei. Îmi amintesc de tipul care a fost sfâșiat în fața mea: Baba Iaga a aruncat o grenadă, și picioarele i-au fost smulse de trupul. Sau alt soldat care era de pază la o poziție de tragere — una dintre acelea pentru care era nevoie de mulți soldați pentru a o apăra. A stat acolo timp de aproximativ o săptămână, și într-o zi îl aud plângând la radio: „Trimiteți-mă la spital, am piciorul smuls”. Comandantul a răspuns: „Stai liniștit pentru moment”. Soldatul urla, plângea. L-am ascultat la radio tot timpul acela. Un om matur — avea în jur de patruzeci de ani — dar s-a prăbușit pur și simplu. A stat acolo timp de două zile cu piciorul smuls. Încă era conștient când l-au scos, dar a murit după ce l-au extras.
„Exista ordinul de a nu ne evacua – eram condamnați acolo”
Vladimir (numele real i-a fost schimbat), participant în asaltul de lângă Klișivka
Pe 28 octombrie [2022], am primit la locul de muncă o notificare de mobilizare. Înainte de asta, unii băieți fuseseră deja mobilizați – în principal cei mai în vârstă, și au fost repede întorși din motive de sănătate. Am crezut că și eu mă voi întoarce imediat, că nu se va întâmpla nimic serios. Dar, în final, nu ne-au făcut o examinare medicală. Au început imediat să proceseze documentele. Am încercat să „sărim din barcă” atunci, dar la acel moment nu mai era posibil. Servisem în a doua campanie cecenă și am menționat vechile răni, dar păreau dornici să păstreze un soldat experimentat și nu aveau intenția să mă lase să plec.
Inițial, am fost trimiși la terenurile de antrenament din Roscinski, lângă Samara. Cu toate acestea, nu a fost deloc un regim de antrenament. Au încercat să simuleze exerciții, dar să alergi printre proiectile și rachete vii, având doar o pușcă de asalt, este sinucidere. Am rămas acolo timp de o lună sub pretextul antrenamentului, dar s-a dovedit a fi în zadar. O parte semnificativă a lotului nostru era formată din persoane fără experiență militară anterioară — chiar au recrutat persoane recent ieșite din programele de reabilitare pentru dependența de droguri. Soldații cu experiență în luptă reprezentau doar 15% din regiment.
După „examenul” final, ni s-a spus că vom fi duși la Rostov, dar dimineața ne-am trezit în regiunea Luhansk. Unii băieți au sărit din tren când au aflat asta. Ne-au ținut acolo o vreme, apoi ne-au dus la Milove.
Acolo, așa-zișii „cumpărători” au venit după noi — voiau să ne alăturăm artileriștilor sau ceva de genul. Comandantul nu a vrut să ne predea. A spus că suntem necesari ca regiment complet, dar în cele din urmă au trimis o companie — un grup de soldați complet neantrenați — să se alăture unei unități de asalt. Eu nu am ajuns acolo, dar mai târziu erau cu noi lângă Bilohorivka — după asalt, au mai rămas în viață doar 37 din 100.
Lângă Bilohorivka, aveam comandantul regimentului cu noi. A încercat să împiedice să fim trimiși în misiuni ofensive, solicitând redistribuirea noastră, dar a fost avertizat că dacă nu se oprește, i se va ordona să ni se alăture — ca să fie folosit drept scut uman. Soldații nu voiau să meargă. S-au răsculat. În fiecare săptămână erau transportate colete cu cifrele 200 și 300, chiar dacă la acel moment nu eram trimiși în nicio misiune. Până în iulie [2023] doar am săpattranșee, am întărit pozițiile și așa mai departe.
Când Wagner s-a retras din Bahmut, am fost trimiși acolo. Inițial, ni s-a spus că vom fi duși în Luhansk, dar în realitate am fost lăsați într-un loc de lângă Bahmut. S-a format o echipă și am primit explicații rapide, fără să ni se spună unde mergem și de ce. Nici măcar nu ni s-au dat hărți. Ni s-a spus că suntem cu toții repartizați la Brigada 83 Aeropurtată de Asalt. Apoi am fost trimiși la Klișivka.
Am ajuns la înserate. Aproximativ trei ore mai târziu, a început bombardamentul. Ni s-a ordonat să ne luăm poziții, dar până atunci, deja se auzeau împușcături. O companie fusese trimisă acolo înaintea noastră și am realizat că nu vom putea ajunge la pozițiile stabilite. Apoi bombardamentul a început în mod serios. Când am fost loviți pentru prima dată, nu existau tranșee, doar copaci și dealuri mici, și ne-am ascuns în spatele lor. Dimineața, când totul s-a liniștit, a început un nou bombardament. Am auzit strigăte de ajutor din partea primei companii, care era mai aproape de ucraineni: „Ajutor! Avem cargo trei sute!”. Am reușit să evacuăm câțiva soldați, dar apoi proiectilele au căzut peste drum. Nu ne-am putut relaxa vigilența.
Satul din apropiere era în ruină. Nu exista comunicare între unități — ce puteai face cu acele radiouri chinezești Baofeng, cumpărate de la albanezi? Ori ești lovit, ori predai totul Forțelor Armate ale Ucrainei. Nu exista aprovizionare cu alimente, doar patru rații pe persoană, și așa am încercat să ne menținem pozițiile. Ucrainenii ne-au văzut avansând, și a început bombardamentul. Inițial, te deplasezi pe teren deschis, unde trebuie să avansezi încă 500 de metri pe un câmp sub un cer controlat de drone ucrainene. Te miști ca o țintă vie.
Aproximativ treizeci de soldați au refuzat să meargă după ce au văzut asta, spunând: „Nu vom merge doar ca să fim măcelăriți”. O altă companie a fost trimisă după noi, chiar dacă comandamentul vedea ce se întâmpla. În următoarele cinci zile, am evacuat băieții din Klișivka — pe oricine putea merge, i-am scos afară. A existat un ordin de a nu ne evacua. Când i-am întrebat pe șoferi, ne-au spus că nu ni se permite să plecăm, ceea ce însemna că eram condamnați.
Evacuații trebuiau să meargă pe jos patru-cinci kilometri până la Zaițeve. Nu existau medici. Existase undeva un grup de evacuare, dar nimeni nu știa exact unde. Cei care nu au fost recunoscuți drept „cargo 200” erau considerați dispăruți în acțiune. Unitatea Storm Z era în apropiere — un tanc a tras asupra lor, iar mai târziu soldații au recuperat piciorul cuiva pentru a-l identifica prin ADN.
Sursa: captură de ecran dintr-un videoclip realizat de Brigada 80 Aeropurtată a Forțelor Armate Ucrainene / YouTube
Cadavrele erau peste tot. Mirosul morții plutea în aer. Mulți soldați răniți au fost lăsați în urmă, fără ajutor. Au fost lăsați să moară, aruncați ca niște gunoaie. Cadavrele împânzeau tranșeele și buncărele construite în grabă. Intri într-unul și găsești un cadavru acolo, viața stinsă de răni.
În unitatea mea, erau veterani care supraviețuiseră Ceceniei, dar chiar și ei erau șocați. Ziceau: „Nu sunt laș, dar asta depășește orice mi-aș fi putut imagina”. Nu erau doar cadavre; erau oameni sfâșiați de explozii, reduși la praf. Un tip, care își pierduse picioarele, s-a aruncat în aer cu o grenadă în loc să-și împovăreze camarazii cu îngrijirea lui. Este asta normal? Niciun psihic nu poate suporta astfel de orori. Pentru a face față, mulți dintre băieți au recurs la băutură. Exista un magazin la aproximativ 20 de kilometri distanță de baza noastră, iar soldații mergeau acolo cu un UAZ și cumpărau votcă. În timpul acestor călătorii, își înecau necazurile în alcool. A fost mai greu pentru mine. Nu beam — interiorizam totul.
Când în cele din urmă am părăsit acea groapă a iadului pentru o zonă împădurită, nimeni nu se aștepta să ne întoarcem în viață. Dar cea mai grea parte a fost atunci când, după prima noastră misiune, doar trei zile mai târziu, ne-au trimis din nou — ne-au împins mai adânc în fâșia forestieră. Mai întâi douăzeci de soldați, apoi mai mulți. Inamicul ne-a observat cu dronele sale. În câteva minute, a început bombardamentul. Țipetele răsunau. Mai mulți tineri, cu vârste între 20 și 23 de ani, au fost uciși în tranșee — unii au fost loviți în cap, alții în abdomen. Unul dintre noi i-a văzut și a leșinat de la șoc. Dar, sub focul inamic, nu puteai face nimic pentru a ajuta. Încercarea de a transporta un soldat rănit era inutilă. Patru oameni și un rănit — asta e doar o țintă mai mare.
La început, ne-am descurcat cu ce vechituri găseam, prinzând câte puțin somn ici și colo, deși mereu ne trezeam la sunetul bombardamentului, nesiguri dacă vom supraviețui nopții.
Comanda era un haos total. Ultima dată când au încercat să numere câți am fost lăsați pe linia frontului, comandantul batalionului a fost ucis. După aceea, nu au mai fost lideri reali — numai o grămadă de ofițeri mobilizați, fără experiență reală în luptă, doar cu o pregătire militară de bază.
Când în cele din urmă am reușit să ieșim de acolo, am început să luăm legătura cu avocații pentru a afla de ce am fost abandonați. Comandamentul nu a fost încântat de asta. Au adus un general să ne îmbuneze, ne-au dat echipament mai bun și mâncare caldă, încercând să ne calmeze pentru a ne putea trimite înapoi. Se temeau că ne vom răzvrăti — așa cum au făcut și wagneriții.
Într-o lună, oamenii au început să dezerteze. Reprezentanți ai unor „servicii prietenoase” soseau — amenințau familiile, dădeau telefoane. Fie închideau pe careva pentru o săptămână și apoi îi lăsau să plece, fie îi băteau în biroul comandantului local sau în vreo groapă sau pivniță. Totul începea cu amenințări și foame, apoi escalada la violență.
Pentru a evita să merg din nou într-un asalt, mi-am tăiat venele. Ce rost are să merg dacă nu îmi vor găsi trupul sau nu îl vor trimite mamei mele? Cel puțin așa îmi duceau trupul înapoi.
În schimb, m-au salvat — m-au trimis la spital, care era la zece minute de condus. Apoi m-au ținut într-o casă timp de aproximativ zece zile. A venit un comandant, a vorbit cu mine, și apoi am fost închis timp de o săptămână. Un sergent trebuia să-mi aducă mâncare, dar nimeni nu mi-a adus nimic. Totuși, puteai cumpăra mâncare prin intermediul paznicilor.
Am reușit să-i conving să mă trimită la un spital de boli mintale, și am fugit de acolo. Mai întâi mi-au dat un document de evacuare, dar apoi au spus că nu sunt eligibil pentru evacuare. Trebuia să plec pe cont propriu, așa că am plecat. După mine, au mai fugit încă doi oameni.
Ulterior, unitatea Ahmat (cecenă) a luat 80 de soldați din compania noastră, i-a dus la niște depozite, le-a luat documentele și i-a amenințat că dacă refuză să urmeze ordinele, familiile lor vor fi ucise. În cele din urmă, doar 30 din acei 80 au renunțat la misiune. Pe măsură ce avansau, un mitralior și un lunetist îi așteptau deja, iar focul de artilerie începuse.
După ce am fugit, am mers la medici, dar personalul spitalului mi-a spus să plec. Au spus că documentele mele nu sunt în ordine. Am început să caut alți medici și avocați. Am luat în considerare trecerea la un serviciu alternativ, dar am realizat curând că este imposibil să rezolv ceva prin mijloace legale. Așa că am început să cer ajutor organizației „Pleacă” pentru a mă scoate din țară. >>
