- ACTUALIZARE 20.05.2024. Curtea Penală Internaţională (CPI) a anunţat luni că a emis un mandat de arestare pe numele premierului israelian Benjamin Netanyahu pentru presupuse crime de război şi crime împotriva umanităţii comise în Fâşia Gaza, transmite France Presse, preluată de Agerpres.
Se înmulțesc semnele că Curtea Penală Internațională (CPI) cântărește un rechizitoriu împotriva prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu și a altor oficiali israelieni de vârf pentru conduita Israelului în războiul său din Gaza împotriva Hamas. Acesta ar fi un cutremur și ar putea fi privit ca un caz de justiție selectivă care ajunge să-l ajute politic pe prim-ministrul asediat.
CPI, care a fost înființată în 2002, este mai degrabă un club de aproximativ 125 de țări care încearcă să facă reguli decât o adevărată manifestare a „dreptului internațional” consensual – și ocupă o poziție destul de neclară față de state non-membre precum SUA şi Israel.
Cu un buget destul de modest (aproximativ 185 de milioane de dolari, din care doar aproximativ jumătate merg la parchet), se laudă cu doar câteva condamnări și nu l-a pus sub acuzare niciodată pe liderul unei țări democratice. A mers după Vladimir Putin din Rusia, Omar al-Bashir din Sudan și după alți nelegiuiți din dictaturi, cum ar fi fiul fostului lider libian Moammar Ghadhafi, Saif. Netanyahu este deja inculpat în țara sa pentru acuzații de corupție, iar pentru mulți este o figură extrem de nefrecventabilă, dar nu se află în această ligă despotică.
Israelul are o democrație problematică, din cauza ocupației de lungă durată a Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est, unde trăiesc milioane de palestinieni, dar totuși nu este Sudan.
Alte țări democratice nu au fost și ele implicate în războaie împotriva grupărilor teroriste, care să fi produs daune masive în rândul civililor, ca în Gaza? Evident, ele, în special SUA, Marea Britanie și coalițiile care au luptat în războiul din Irak, au încercat să eradicheze Al Qaeda și ISIS și au avut ceva de-a face cu colapsurile din Libia și Yemen din anii 2010. Dar atunci când o țară avea un sistem juridic viabil, așa cum are Israelul, tendința CPI a fost de a lăsa lucrurile să se deruleze pe plan intern.
Complicata problemă a jurisdicției
Dacă CPI a decis acum să renunțe la această tradiție, încă rămâne problema enormă a jurisdicției, începând cu procedura ciudată prin care Palestina a fost admisă la CPI în urmă cu aproape un deceniu.
Instanța funcționează prin „consimțământul statului”, ceea ce înseamnă că acceptă doar state. În timp ce Adunarea Generală a ONU a acordat Palestinei statutul de observator non-membru, în 2012, aceasta nu este recunoscută ca stat de către majoritatea puterilor și economiilor majore, inclusiv de SUA. (Recent, s-a cristalizat un impuls pentru a schimba această realitate de lungă durată. ONU a luat măsuri pentru a le acorda mai multă greutate palestinienilor, iar Regatul Unit, printre alții, a sugerat că va lua în considerare recunoașterea unui stat palestinian.) Dar în 2015, CPI a intervenit pentru a decide că, implicit, este – acceptând-o fără a consulta Adunarea Statelor Parte (ASP), reprezentând statele membre CPI.
Mai mult, CPI poate prelua doar cazurile care au avut loc pe teritoriul statelor membre – dar Palestina, chiar dacă există, nu are un teritoriu recunoscut. Deci, din nou, judecătorii CPI, cu un vot majoritar, dar nu unanim, au decis în 2021 că Palestina cuprinde Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est (ultimul fiind anexat de Israel).
Aceasta reflectă liniile de încetare a focului destul de aleatorii din 1949, care au pus capăt războiului ce a însoțit propria declarație de independență a Israelului. Cisiordania și Ierusalimul de Est sunt zonele din Palestinei Mandatului Britanic, ocupate în acel război de Iordania, în timp ce Gaza a fost ocupată de Egipt – dar niciuna dintre țări nu are acum vreo revendicare față de ele.
Israelienii și palestinienii nu pot fi de acord unii cu alții. Mulți israelieni nu doresc nicio parte a Cisiordaniei anexate, temându-se pentru majoritatea evreiască din țara lor. Între timp, Hamas are puțin interes pentru aceste granițe, revendicând întregul Israel pentru palestinieni. Un rechizitoriu CPI ar însemna că instanța a decis în mod semnificativ asupra granițelor.
Dovedirea acuzațiilor
În sfârșit, rămâne problema acuzațiilor. Pentru a justifica orice acuzație de crime de război împotriva liderilor Israelului, instanța ar trebui să considere acțiunile Israelului ca fiind disproporționate față de ceea ce era necesar ca răspuns la atacurile Hamas din 7 octombrie.
Indiferent de modul în care instanța a analizat acest lucru, de exemplu, dacă ar pretinde că se uită doar la o anumită infracțiune și nu la totalitate, acest lucru va fi perceput de mulți critici ca fiind subiectiv (în plus față de selectiv).
Și nu va exista nicio scăpare în politica manifestă a Hamas de a folosi populația din Gaza ca scut uman. Chiar dacă mass-media abia a menționat acest lucru, jurisprudența consacrată în materie de crime de război arată clar că siturile civile își pierd statutul de loc protejat dacă sunt transformate efectiv în situri militare. (Deoarece jurnaliştii nu au acces la zonele active de război din Gaza, este dificil de evaluat cât de activ foloseşte Hamas civilii ca scuturi umane, dar gruparea teroristă este cunoscută pentru încorporarea sa în zonele populate şi a fost acuzată pe scară largă că se foloseşte de spitale și de școli.)
Dacă instanța ignoră acest lucru, teroriștii de pretutindeni vor beneficia de pe urma ideii că pot comite atrocități și apoi se pot ascunde după scuturi umane, provocându-și urmăritorii să riște mandate internaționale de arestare. Folosirea scuturilor umane nu este o tactică nouă de război, dar această măsură, cu teroriștii ascunși în subteran, într-o vastă rețea de tuneluri, a fost rar observată, iar CPI riscă să încurajeze practica.
Mai mult, dacă CPI nu ar aduce acuzații împotriva Hamas însuși, asta ar fi absurd. Invazia comisă de Hamas în 7 octombrie – cu scopul declarat de a ucide un număr cât mai mare de israelieni și cu promisiunile ulterioare de a face acest lucru din nou – a fost printre cele mai clasice acte de genocid din timpurile moderne, conform definiției ONU din Convenția de genocid din 1948, care pune mare accent pe intenție. Nu există nimic în propriile reguli ale CPI care să-i limiteze jurisdicția la oficiali și, într-adevăr, Hamas este oricum guvernul efectiv al Gaza, cu siguranță a fost așa până la invazia Israelului.
Curtea are o marjă mare de manevră si, prin urmare, politica este inevitabila. Ar putea extrem de respectatul procuror șef extrem, britanicul Karim Khan, să simtă o presiune în a-și juca rolul în creșterea presiunii asupra lui Netanyahu? Săptămâna trecută, el a respins presiunile venite din Israel pentru a bloca potențiale mandate de arestare ale liderilor.
O lume sătulă de război
Asta se referă la probleme care nu sunt juridice, ci strategice. Netanyahu nu a sprijinit crearea unei căi către un stat palestinian – care ar putea fi necesar pentru a realiza marele proiect al președintelui american Joe Biden de a stabili o axă vestic-sunită-israeliană care să contracareze Iranul și să atingă celălalt obiectiv (poate nerostit) de a contrabalansa influența rusă și chineză în Orientul Mijlociu.
Netanyahu a făcut acest lucru deoarece coaliția sa de extremă-dreaptă blochează condiția restabilirii controlului Autorității Palestiniene în Gaza, în locul Hamas – lucru pe care, teoretic, mulți oamneni din Israel și-l doresc de ani în șir. Această poziție de auto-înfrângere este un motiv important pentru care lumea s-a săturat de război – pe lângă, desigur, numărul îngrozitor al morților din Gaza.
Factorul Netanyahu
Apoi, există procesul complicat pentru a se ajunge efectiv în instanță. Israelul ar putea încerca să câștige timp sau să deraieze procesul spunând că investighează singur. Acest lucru s-ar putea să nu funcționeze (pentru că Israelul nu este stat membru, iar asta contează) – dar, pe de altă parte, s-ar putea (deoarece demersul de anul trecut al lui Netanyahu de a eviscera justiția independentă a Israelului a fost blocat de proteste în masă).
La urma urmei, dacă Netanyahu ar fi reușit să ucidă independența instanțelor, Israelul nu ar fi putut pretinde că are o justiție propriu-zisă, care este unul dintre factorii declanșatori ai ingerinței CPI.
Dacă în cele din urmă CPI emite un mandat de arestare împotriva lui Netanyahu, în ciuda tuturor motivelor pentru a nu face acest lucru, le-ar face astfel un cadou criticilor care acuză faptul că această instanță este o construcție bizară, cu puțină supraveghere sau responsabilitate, ale cărei decizii și alegeri nu sunt consecvente ori suficient explicate publicului.
Mai mult, din punct de vedere politic, i-ar putea face jucoul lui Netanyahu. Același lucru ar fi adevărat dacă instanța ar încerca un compromis și s-ar duce, de exemplu, după personalități militare israeliene. Aplicând justiția selectivă asupra Israelului, se va ajunge direct la afirmațiile pe care le-a făcut deja, anume că speța este o calomnie antisemită. Acest argument va fi popular în Israel și, cel mai probabil, partidele de opoziție vor trebui să-l susțină – mai ales dacă acuzațiile se extind la liderii militari.
Netanyahu este pe muchie din punct de vedere politic și aproape sigur ar fi doborât în alegeri dacă ele ar fi organizate astăzi. Își târăște picioarele pe război și pe propunerile de a-i pună capăt, probabil în speranța de a-și păstra guvernul intact până când circumstanțele se vor schimba. Un mandat de arestare emis de CPI i-ar oferi un topor eficient și nici măcar nu l-ar împiedica să călătorească în singurul loc de care îi pasă, Statele Unite.
Israelul are nevoie disperată ca Netanyahu să dispară, la fel și regiunea, la fel și lumea. Ar fi păcat dacă, din neatenție, CPI ar face acest lucru mai dificil.
Au pierdut tinerii controlul sau au pierdut vârstnicii contactul?
