Harnica slugă de la Budapesta a binomului Putin-Xi a rezolvat misterul într-un timp mai scurt chiar și decât cel scurs între două rafale trase zilele astea de artileria rusă asupra civililor din Harkov. “De stânga, progresist, pro-război”, iată profilul făcut de Viktor Orban individului care l-a împușcat pe premierul slovac, Robert Fico.
De nota 10 la servilism față de Moscova și Beijing, Orban e totuși de o supremă corigență la materia numită Logică.
Căci, lipsit de simțul ridicolului, “detectivul” Viktor Orban adaugă următoarele: “Există forţe mari în spatele politicienilor pro-război, în spatele poziţiei pro-război în general; începând cu imperiul Soros, industria armelor, creditorii, adică toţi aceşti uriaşi, toate aceste centre de putere mari şi puternice au interesul ca acest război să continue şi chiar să se extindă”. Orice om minimum informat și de un măcar modest bun simț e totuși la curent cu faptul că realitatea e tocmai pe dos celei prezentate de premierul Ungariei, când vine vorba de Ucraina.
Pe de o parte, realitatea e că războiul ce se derulează de peste doi ani a fost declanșat de Vladimir Putin, nu de vreun lider politic occidental ori ucrainean. Iar ăsta e un fapt, nu un dat al imaginației – a semnat un ordin în acest sens, a difuzat o înregistrare video cu el însuși anunțând startul ostilităților. Și tocmai din motivul-beton că este un fapt, propaganda rusă, deși se screme de i se umflă venele, nu a reușit și nu va reuși să îl desființeze.
Pe de altă parte, cei ce “au interesul ca acest război să continue și chiar să se extindă”, după cum se exprimă Orban, sunt într-adevăr “industria armelor, creditorii, adică toţi aceşti uriaşi”, după cum zice același premier ungar.
Numai că aici e vorba de industria RUSĂ a armelor, e vorba de creditorii RUȘI și este vorba de toți acești uriași la fel de RUȘI (bineînțeles, cu Putin în frunte). Din câte bine știm, fabricile rusești de armament, băncile rusești și statul rus sunt cei ce au intrat oficial în logică de război. Nici măcar Putin nu mai face un secret că a transformat economia rusă în economie de război. Iar ăsta e un fapt, nu o deducție și nici basm.
Aspectul de mai sus este dovedit deopotrivă de faptul că în complexul militar-infustrial al Rusiei se lucrează pe trei schimburi; că se fac angajări în masă; că se aruncă în oameni cu salarii foarte atractive cu care celelalte sectoare nu pot ține pasul; că statul și băncile injectează sume uriașe în finanțarea producției de război, că numeroase zone ale economiei civile sunt antrenate în fel și chip în sprijinirea din lateral a acestui colosal efort. Și a fost din plin reconfirmat, dacă mai era nevoie, prin numirea ca ministru al Apărării a unui economist riguros și extrem de dedicat agendei lui Putin, oricare ar fi ea.
Din contră, dacă privești la ce se întâmplă în Occident cu industria armelor și creditorii, poți vedea că situația încă rămâne una jenant de modestă, altfel Ucraina nu s-ar fi izbit de atâta penurie: coloșii Vestului, pe care îi acuză Viktor Orban, nu au atins nicio țintă în materie de producție și livrări de muniție și sisteme de armament, cel puțin nu în ritmul, la momentul optim și în volumele de care are nevoie Kievul; așadar, sub nicio formă ceva comparabil cu eforturile-mamut depuse de ruși.
Asta înseamnă, sec și simplu, că pofta de îmbogățire de pe urma acestui război este, demonstrat, timidă spre inexistentă în Occident. În schimb, după cum o indică statisticile, o astfel de poftă a atins deja cote paroxistice în Rusia și Moscova dă toate semnele că e hotărâtă să depășească și nivelurile-i actuale.
Desigur, Viktor Orban nu trăiește într-un univers paralel, chiar dacă dă impresia asta, din ceea ce spune. Și, desigur, Viktor Orban nu este prost informat și nici pur și simplu prost.
Din contră, liderul maghiar este perfect ancorat în lumea noastră, perfect la curent cu starea de fapt a intereselor reale care gravitează în jurul acestui război și este rezonabil de inteligent măcar pentru a fi în stare să exploateze “virtuțile” cinismului absolut (la care totuși excelează). Până la urmă, una dintre condiții, atunci când distorsionezi și minți, este să ai acces (mai ales) la adevăr; ca să poți “prelucra” conform propriei agende, trebuie să cunoști intim “de-prelucratul” obiectiv.
Prin urmare, de ce a sărit Viktor Orban cu atâta celeritate, atât de în detaliu și așa de “rusește” să lege atentatul la viața omologului slovac de așa-zisele interese pro-război ale Occidentului?
Agenda de lung parcurs a lui Orban, dar și contextul propriu-zis al acestor zile ne ajută să-i decriptăm motivul fără a face risipă de efort.
O dată, că în planul politicii interne lupta cu “Sistemul” (local și global, bineînțeles), ca și trasul cu arcul în țapul ispășitor reprezintă metoda fundamentală prin care Orban și-a consolidat regimul aproape-dictatorial. Și pentru că, în general, se poate observa că victimizarea agresivă e marca înregistrată a populismului agresiv. Colac peste pupăză, bat la ușă alegerile pentru Parlamentul European, iar suprapus cu asta, de ceva vreme, în Ungaria s-a ivit un puseu de opoziție în stradă; puseu care deși e încă departe de a confirma, e totuși incomod pentru regimul actualului premier.
A doua oară, că agenda de politică externă a guvernării Orban este cât se poate de clară: asigurarea unei platforme consistente de proiectare în Europa a intereselor ruse și chineze. Nu mai constituie demult un secret și am tot atins subiectul în acest spațiu editorial, ca să nu mai fie nevoie să intrăm și acum în detalii.
A treia oară, că momentul în care Viktor Orban a emis atâtea certitudini dragi Moscovei și Beijingului, pe tema atacului asupra lui Robert Fico, Moscova și Beijingul emit comunicate lacrimogene despre lupta lor asiduă pentru… pace, în contextul vizitei lui Vladimir Putin în China.
Când V. Orban vorbește despre occidentali pro-război care l-ar vrea mort pe pro-rusul “pacifist” R. Fico, iar în același timp V. Putin și X. Jinping pozează în porumbei albi, întrebarea care se ridică vine de la sine: Orban s-a sincronizat cu ei din proprie inițiativă, ori a fost “rugat” de binomul ruso-chinez să o facă? Ambele variante sunt posibile, având în vedere că, pe de o parte, premierul ungar este de un cinism total, iar pe de alta se află totuși la cheremul celor doi dictatori.
În orice caz, iar asta ca o completare tangentă la ironia istoriei, nu poți să nu remarci două ipostaze excentrice, legat de versiunea cu UPGRADE a luptei pentru pace, pe axa Orban-Putin-Xi.
O chestiune ține de faptul că un lider politic de dreapta dură – V. Orban – se află în avangarda acestui construct de sorginte marxist-leninistă, lupta pentru pace, ce a cunoscut un parcurs dement în epoca sovietică.
Cealaltă chestiune ține de faptul că lupta pentru pace rămâne și în zi de azi, așa cum a fost și odinioară, apanajul unor regimuri dictatoriale – în speță, rus și chinez – care au generat cele mai mari tragedii, coroborat pe plan intern și extern, pe care le-a cunoscut lumea; dar și a unui regim asumat revizionist, cel al lui Viktor Orban, ale cărui porniri “ambițioase” probabil sunt cenzurate strict de irelevanța geopolitică a Ungariei contemporane și de evidenta sa impotență economico-militară.
Luptă pentru pace a vrut și a dus până și Ceaușescu, alt agresiv bolnav al istoriei recente; dar nu s-a atașat de ea atât de dragul păcii, cât de dragul unui imaginar Nobel, după cum au dezvăluit unii istorici.
Pace himerică, dar război etern – asta urmăresc și asta propun lumii, în zi de azi, alde Orban, Putin, Xi. Iar ca să aibă priză la public, pun la proțap imaginarul țap ispășitor; mereu același – Occidentul.
