Genul de război declanșat de Vladimir Putin în Ucraina și mai ales cursul dezastruos pe care l-a luat conflictul, din perspectiva obiectivelor Moscovei și a capacității sale reale de a-l susține pe o perioadă mai lungă de timp, a developat fără rest fotografia prietenilor pe care se pot baza rușii.
Comparativ cu zecile de state care sprijină solid și în varii forme efortul de război al Ucrainei, Rusia poate miza, în esență, pe China, Iran și Coreea de Nord. Nu doar că numărul este descurajant de mic, dar susținerea celor trei nu poate fi nici totală, nici rezonabil condiționată și nici previzibilă.
Chinei îi vine peste mână orice formă substanțială de implicare militară, iar din punct de vedere economic face un joc variabil care pune presiuni suplimentare tocmai pe ruși:
- Nici guvernul chinez, nici companiile chineze nu își permit mișcări suficient de bruște ori de îndrăznețe încât să îi expună sancțiunilor americane. Prin urmare, în locul unui sprijin economic chinez pe măsura capacității teoretice a Beijingului de a-l asigura, Moscova trebuie să se mulțumească cu o fracție din el.
- E drept, China înghite azi mai multe exporturi rusești pentru care Kremlinul se chinuie din răsputeri să găsească piețe alternative după închiderea celor occidentale. În același timp, China nu poate compensa nici cantitățile și nici varietatea acelor exporturi ale Rusiei, care, în condiții de normalitate, ar fi fost absorbite de UE, America și aliații SUA din Asia. Totodată, cu cât dependența rusă de piața chineză crește și se întinde pe un orizont de timp mai larg, cu atât bugetul Rusiei este mai abitir căpușat de „partenerii” chinezi, în primul rând prin discuount-urile pe care Moscova e obligată să le facă Beijingului (o practică de la sine înțeleasă în orice conjunctură în care oferta ajunge sub dictatura cererii).
- În fine, pe fondul sancțiunilor occidentale, problema Rusiei nu ține doar de contracția desfacerii, ci și de accesul extrem de limitat la bunuri critice de import (deopotrivă de uz militar și civil). China rămâne cel mai mare furnizor de importuri fără de care viața economică și socială din Rusia ar deveni cu adevărat un iad. Însă prețul plătit de ruși e unul uriaș – o creștere fără precedent și multilaterală a dependenței Rusiei de China, sufocare și frustrări pentru producătorii ruși (adesea incapabili să facă față prețurilor de dumping cu care vine marfa din țara vecină; implicit, apare aici și un efort suplimentar al guvernului rus de a subvenționa și despăgubi companiile autohtone lovite de această năpastă).
Coreei de Nord îi vine peste mână să sară cu sprijin economic, ajută politic și propagandistic și încearcă să compenseze pe linie militară, prin cele două pârghii de care dispune: disiparea atenției SUA și a aliaților săi europeni și asiatici, prin testele cu rachete și programul nuclear (ambele ajunse într-un periculos punct), respectiv prin injecții de muniție convențională, destinată armatei ruse, dar relativ limitate.
În fine, rămâne Iranul. Aici, lucrurile stau ceva mai interesant pentru ruși, având în vedere că Moscova a putut conveni cu Teheranul obținerea de drone; o reușită imposibil de trecut cu vederea, în contextul în care asistăm la primul război pe scară largă în care această armă și-a dovedit, ca niciodată, eficacitatea în teren. Dronele iraniene i-au permis Rusiei o relativă împrospătare a inițiativei pe un front pe care inițiativa este tot mai mult de partea ucraineană.
Pe dimensiunea iraniană, apar însă câteva întrebări sensibile pentru Moscova, iar ele vin coroborat cu perspective tot mai pronunțate de alienare accentuată a Israelului.
- Una dintre ele ar fi cea legată de cât de mult timp vor fi în stare iranienii să mențină exportul de drone, având în vedere în primul rând ecourile pe care le are faptul că rușii le-au folosit în proporție semnificativă pentru atacarea de obiective civile sau în general de obiective menite să le asigure civililor acel minimum de confort cotidian care poate fi imaginat în condiții de război.
- O alta ține de capacitatea Iranului de a face față unor sancțiuni occidentale suplimentare din cauza parteneriatului militar cu Rusia, în condițiile în care țara e deja sleită de valurile anterioare de sancțiuni și în condițiile în care regimul are de gestionat, în timp real, revolte care au pornit de la un episod imputabil specificului dictaturii teocrate, dar care, în faza doi, a dezgropat tot mai mult frustrările generate de o economie precară, un mecanism politic mafiot și un nivel de trai în accelerată erodare.
- Ar mai fi o a treia întrebare, iar la ea chiar nimeni, nici de la Moscova, nici de la Teheran, nu poate răspunde cu certitudini pe care se putuse miza în anii precedenți: mai rezistă regimul ayatolahilor? Părerile experților străini variază, dar nu puține analize sugerează că amenințarea la adresa stabilității regimului nu a fost niciodată mai mare în ultimii 45 de ani, că scenariul colapsului e fezabil, iar simptomele sunt evidente: contestarea s-a răspândit în segmente din mai toate păturile sociale, iar întinderea lor în timp, anvergura geografică și socială a lor, ca și perspectivele economice tot mai cenușii ale țării se sincronizează de data asta cu momentul critic al schimbului de ștafetă la vârful țării. Liderul suprem, ayatolahul Khamenei e bătrân, bolnav și obosit, iar vidul temporar de putere (indiferent cât de scurt ar fi acest interval) pe care îl crează orice transfer atât de sensibil punea oricum probleme delicate. De data asta, însă, contextul în care se joacă transferul e copleșit de tensiuni. De altfel, nu e deloc exclus ca, în același timp, la Teheran să se deschidă un nou front de luptă, de data asta la vârful regimului, în timp ce frontul din stradă nu a fost închis și nu poate fi închis peste noapte. Sunt două elemente aici care pot face lucrurile să degenereze. Pe de o parte, Khamanei nu e dispus să închidă ochii fără a fi făcut totul pentru ca unul dintre băieții lui să-i succeadă la tron; pe de alta, președintele țării este el însuși un personaj nemilos, bine rodat în sistem și extrem de ambițios în a deveni din puternic și mai puternic.
Pentru Rusia, așadar, poza zilei cu prietenii pe care îi mai are și care mai pot face câte ceva pentru ea, în acest război falimentar pe care îl poartă în Ucraina, nu sugerează un viitor neapărat roz.
- Chinezii, indiferent de aparențe, vor rămâne precauți (în orice caz, războiul lui Putin nu i-a prins cu economia în cea mai mare formă, au de pregătit războiul propriu pentru Taiwan, sunt iritați de amenințările nucleare proferate de Kremlin și sunt copleșiți de sarcina analizării în cele mai mici detalii a prestației SUA în contracararea Rusiei, ca și a decriptării segmentului de potențial american în acest sens la care Washingtonul încă nu a recurs).
- Nord-coreenii au limite evidente, iar în ceea ce-i privește chiar nu e loc de alte surprize frumoase.
- Mulahii de la vârful Iranului nu anticipaseră ce le poate aduce ultimul trimestru din 2022, în planul șanselor regimului de a dăinui, iar 2023 rămâne cu atât mai predispus unor surprize de rău augur. Până la urmă, nici dispariția șahului nu s-a petrecut peste noapte; pentru ca ayatolahii să câștige partida, a fost nevoie de luni de proteste și brutalități din partea regimului de atunci, în efortul său de a rezista. Iar ceea ce a început în 1978 s-a concretizat abia în 1979. Așadar, există precedent și pentru ca instabilitatea declanșată în 2022 să ajungă la liman abia în 2023. Iar dacă se întâmplă asta, e greu de crezut că Teheranul va mai umple cu bunătăți turbinca Rusiei, cel puțin din perspectiva nevoile imediate și uriașe ale Moscovei (iar asta e valabil indiferent de cum vor evolua lucrurile în Iran – că spre război civil după model sirian, că spre suișuri și coborâșuri după model egiptean post Mubarak, că spre o schemă de evoluție politică în stil… ucrainean post-Maidan).
Unirea României cu R. Moldova nu mai trebuie ocolită. Rusia nu are monopol pe modificarea hărții
