Vizita lui Vladimir Putin în Coreea de Nord s-a soldat cu semnarea unui tratat de parteneriat strategic și cu declarații comune despre lupta împotriva „aspirațiilor coloniale agresive ale Statelor Unite”. Cel mai important, cele două state autoritare și-au luat angajamente de sprijin reciproc în cazul în care una dintre părți ar cădea victimă unui atac din partea unei țări terțe. Expertul în studii coreene, Fedor Tertițki, observă că, de șapte decenii, dictatorii nord-coreeni s-au folosit cu abilitate de vecinii de la nord pentru a consolida puterea familiei Kim. Ca act de reciprocitate pentru furnizarea de muniție nord-coreeană către Rusia, Putin a trebuit să accepte falsitățile nord-coreene despre presupusul rol al fictivei „Armate Revoluționare a Poporului Coreean” în eliberarea peninsulei de forțele japoneze, în al Doilea Război Mondial, notează The Insider (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
<< Înainte de a vizita Republica Populară Democrată Coreeană — așadar cea din Nord sau RPDC — Vladimir Putin își continuase seria recentă de „prelegeri istorice”. Un articol publicat sub semnătura președintelui rus în ziarul de stat nord-coreean Rodong Sinmun (și în echivalentul său vietnamez, Nhan Dan) susținea că Vietnamul și Coreea de Nord au fost prieteni și aliați de lungă durată ai Moscovei și că este logic ca această relație să continue. Un fragment din articol, publicat în limba rusă pe site-ul web al Kremlinului, spune:
- „În perioada dificilă a Războiului de Eliberare a Patriei din 1950-1953, Uniunea Sovietică a întins, de asemenea, o mână de ajutor poporului RPDC și l-a sprijinit în lupta sa pentru independență. Ulterior, URSS a oferit asistență semnificativă în reconstrucția și consolidarea economiei tânărului stat coreean și în stabilirea unei vieți pașnice.
- „ …Rusia a susținut întotdeauna și va continua să susțină RPDC și eroicul popor coreean în confruntarea cu un dușman perfid, periculos și agresiv, în lupta pentru independență, identitate și dreptul de a-și alege propriul drum de dezvoltare”.
Principalul rezultat al vizitei lui Putin la Phenian a fost dezvăluirea unui Tratat privind Parteneriatul Strategic Cuprinzător între cele două state din ce în ce mai izolate. Ca o confirmare a celor mai mari temeri ale oficialilor sud-coreeni și japonezi, documentul include un angajament din partea Rusiei și a RPDC de a se sprijini reciproc cu toate forțele în cazul unui atac asupra uneia dintre părți. Noul tratat marchează o nouă, a patra, etapă în relațiile Moscova-Phenian. Pentru a înțelege mai bine această dezvoltare, ar trebui urmat sfatul lui Vladimir Putin, deci să ne aplecăm asupra istoriei acestei relații (dar asupra celei corecte factual). În realitate, „prietenia” dintre cele două capitale a fost plină de cinism și conflict, pe măsură ce diplomații nord-coreeni au manevrat cu abilitate pentru a exploata orice fisuri între URSS și China în avantajul lor geopolitic.
Etapa 1: Controlul sovietic asupra RPDC (1945-1957)
Coreea de Nord a luat naștere în mare parte din întâmplare. În ziua în care bomba atomică americană a fost aruncată asupra orașului Nagasaki — 9 august 1945 — Armata Roșie a lansat invazia asupra Manciuriei, cea mai mare colonie a Japoniei Imperiale. Ca rezultat al acestei campanii, forțele sovietice au preluat controlul asupra părții de nord a peninsulei coreene. Liderii americani, realizând că întreaga Coree ar putea cădea curând sub controlul Moscovei, i-au propus lui Stalin ca peninsula să fie împărțită de-a lungul paralelei 38, aproximativ la jumătate. Stalin a fost de acord, lăsând Seulul, care se află chiar sub linia de demarcație, în zona americană.
La început, statul nord-coreean aflat în formare a fost sub dominația totală a Moscovei. Inițial, conducerea de la Phenian îi raporta lui Ivan Cistiakov, comandantul Armatei 25 Sovietice. Ulterior, autoritatea a fost exercitată de Terenti Ștîkov, șeful delegației sovietice în Comisia Sovieto-Americană pentru Coreea și primul ambasador sovietic în RPDC.
Controlul sovietic nu era oficial, legile redactate de administrația sovietică fiind prezentate națiunii drept „decrete ale guvernului popular și ale comandantului Kim II Sung”, care până în 1945 servise în calitate de comandant de batalion staționat în spatele Armatei Roșii Sovietice.
Kim II Sung își exprima în mod regulat „recunoștința eternă” față de Uniunea Sovietică pentru „eliberarea Coreei de sub jugul japonez”. În 1947, Monumentul Eliberării din Phenian a fost ridicat în onoarea soldaților Armatei Roșii care participaseră la operațiune, iar multe alte simboluri ale recunoștinței oficiale față de soldații sovietici puteau fi văzute în întreaga țară.
În ciuda tuturor aparențelor de recunoștință și loialitate față de Uniunea Sovietică, Kim II Sung avea o agendă foarte diferită de cea a Moscovei: el dorea să devină un conducător independent. Atingerea acestui scop i-a luat liderului coreean un deceniu și jumătate, dar în cele din urmă a obținut ceea ce dorise.
Controlul sovietic asupra RPDC a început să scadă în 1950, când Phenianul a obținut autonomie operațională prin declanșarea Războiului Coreean. Luptele au continuat până la mijlocul anilor 1950, iar după moartea lui Stalin în 1953, Kim II Sung a reușit să epureze Comitetul Central al Partidului Comunist de membrii neloiali. A rămas la putere în ciuda valului de destalinizare declanșat de discursul secret al lui Hrușciov din februarie 1956, care denunța cultul personalității înconjurând dictatorul decedat.
Ultima etapă a luptei dictatorului din RPDC pentru independența de facto a venit în septembrie 1957, când Kim II Sung a ignorat instrucțiunile Moscovei de a stabili un sistem de conducere colectivă și de a numi pe altcineva în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Când conducerea sovietică a eșuat în a-și vedea solicitarea pusă în aplicare, Kim II Sung a realizat că în sfârșit putea face ceea ce vroia..
Etapa 2: O ruptură între China și Uniunea Sovietică și o luptă asupra istoriei (1957-1990)
Curând după ce Kim II Sung s-a eliberat de sub controlul sovietic, s-a produs ruptura Moscovei cu Beijingul. Mao Zedong nu a aprobat destalinizarea sau cursul sovietic pentru conviețuirea pașnică cu Occidentul. Relațiile dintre Uniunea Sovietică și China au devenit deschis ostile pe măsură ce Beijingul a criticat „banda Brejnev-Kosîghin”, comparându-l pe liderul sovietic cu Adolf Hitler. Moscova a răspuns cu o serie de critici îndreptate împotriva maoismului și a Gărzilor Roșii chineze.
Confruntarea a fost în mare parte ideologică, însă Kim II Sung, mereu un despot cinic, și-a plasat întotdeauna propriul beneficiu și puterea mai presus de orice ideologie. El a văzut disputa sovieto-chineză ca pe o oportunitate și a conceput politica nord-coreeană pentru a profita de această ocazie.
Phenianul a fost în mod deliberat vag și inconsistent în exprimarea poziției sale. În perioadele 1962-1965 și 1970-1982, simpatiile sale s-au îndreptat către Beijing, dar în perioada 1982-1987, Phenianul a favorizat Uniunea Sovietică. Totuși, Kim nu a arătat niciodată solidaritate deplină cu Moscova sau Beijingul în niciuna dintre aceste perioade, forțând ambele superputeri să facă concesii în speranța de a atrage RPDC de partea lor.
Un astfel de caz a implicat tratatele de „prietenie, cooperare și asistență reciprocă”. Coreea de Nord a semnat un astfel de document cu URSS pe 5 iulie 1961 — document care includea și angajamentul de garanții reciproce de securitate. Dar înainte ca Moscova să poată sărbători cu adevărat succesul, pe 11 iulie Coreea de Nord a semnat un tratat aproape identic cu China.
Pe lângă beneficiile economice și de securitate primite, această dublă alianță l-a ajutat și pe Kim II Sung într-un aspect nu mai puțin important al politicii sale: falsificarea istoriei. Dictatorul nord-coreean nu a participat la Războiul sovieto-japonez, petrecând acea perioadă la o bază militară lângă satul Viatskoie din Teritoriul Habarovsk din spatele frontului sovietic. Cu toate acestea, ego-ul inflamat al liderului a dat naștere unei noi versiuni a acelor evenimente, în care rolul principal în înfrângerea Japoniei îi revenea așa-zisei „Armate Revoluționare a Poporului Coreean” a lui Kim II Sung — o entitate care pur și simplu nu a existat. De asemenea, se spunea că Kim II Sung ar fi luptat în Armata Revoluționară în tinerețe, în timp ce în realitate a luptat în Manciuria alături de comuniștii chinezi, nu în armata „independentă” coreeană.
Rescrierea istoriei de către Kim II Sung a atins punctul culminant în 1967, când Coreea de Nord a început să demoleze monumentele soldaților sovietici, înlocuindu-le cu monumente dedicate luptătorilor Armatei Revoluționare Coreene. „Demontarea și reamplasarea monumentelor s-au făcut fără ceremonial. Au fost literalmente distruse, rupte pentru ca populația locală să le vadă”, scriau diplomați sovietici în țară. Manifestările de „recunoștință eternă față de eliberatorii sovietici” au devenit o amintire din momentul în care au încetat să mai aducă beneficii politice.
Comportamentul lui Kim II Sung a cauzat și consternare printre foștii camarazi chinezi din lupta de gherilă, care nu se așteptau ca dictatorul din Phenian să se distanțeze atât de ușor de ei. Dar Kim II Sung înțelegea perfect că Biroul de Investigare al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez și KGB-ul sovietic nu ar permite criticarea directă a narativului nord-coreean, deoarece o astfel de negativitate ar putea determina Coreea de Nord să se alăture inamicului.
Pariul lui Kim a avut câștigul său — până la un punct. Ca răspuns indirect la natura recalcitrantă a Phenianului, Moscova a publicat o colecție de memorii oficiale ale combatanților din războiul sovieto-japonez, împreună cu almanahul „Relațiile dintre Uniunea Sovietică și Coreea Populară” (1981), care includea mai multe documente istorice reale din război. Phenianul a părut de neclintit, organizând tot mai multe festivități pentru a comemora „eliberarea patriei de către Armata Revoluționară a Poporului Coreean”. Unul dintre punctele culminante a fost inaugurarea Arcului de Triumf din Phenian — probabil cel mai mare memorial din lume dedicat unui eveniment flagrant fictiv.
Etapa 3: Fără schimburi comerciale și vorbe despre prietenie (1990-2023)
Etapa a treia în relațiile sovieto-nord-coreene a început în 1990, când Moscova a recunoscut oficial Coreea de Sud și a redus ajutorul economic acordat Phenianului. Mai târziu, Rusia independentă a restabilit relații bune cu Coreea de Nord, dar a anulat oficial tratatul de cooperare din 1961. Inițial, RPDC a perceput respingerea documentului din 1961 și recunoașterea vecinului său sudic ca acte de trădare, dar câțiva ani mai târziu, Phenianul a trebuit să accepte că Moscova nu-și va închide ambasada din Seul. În timp, RPDC însăși a început să stabilească relații cu „regimul marionetă militar-fascist” din Seul — vecinii poate că aveau anumite defecte ideologice, dar aveau și mulții bani la dispoziție.
Acești ani au marcat apariția unui nou format în relațiile ruso-nord-coreene, care a durat mai mult de două decenii. Acesta se baza pe următoarele principii:
- În toate problemele esențiale ale Coreei de Nord, Moscova susține Beijingul.
- Extern, Moscova se prezintă nu ca un satelit al Chinei, ci ca o putere influentă și independentă (ale cărei interese coincid, întâmplător, mereu cu cele ale Chinei).
- Comerțul între Rusia și Coreea de Nord este neglijabil sau absent.
- Părțile vorbesc despre prietenie, dar fără efecte practice.
În anul 2000, la începutul primului mandat al lui Putin, Rusia și Coreea de Nord au semnat un nou „Tratat de Prietenie, Bună Vecinătate și Cooperare”. Acordul, în esență o declarație de bune intenții, fără caracter obligatoriu, era în concordanță cu relația mai distanțată post-sovietică dintre Moscova și Phenian. Nu conținea niciun articol referitor la o alianță militară.
În ceea ce privește adevărul istoric, totuși, Moscova a trebuit să facă concesii. Ori de câte ori președintele rus — fie că a fost vorba de Putin sau de Medvedev — îl felicita pe liderul nord-coreean cu ocazia aniversării capitulării Japoniei din 1945, trebuia să evite expresii precum „soldații Armatei Roșii care au adus libertate Coreei”, deoarece astfel de realități istorice contraveneau ideologiei oficiale de la Phenian. Astfel, Putin a scris în 2012 doar că soldații sovietici au „participat la eliberarea” Coreei.
Când experimentatul diplomat Alexandr Mațegora a fost numit ambasador al Rusiei în RPDC, în decembrie 2014, partea rusă a inventat o formulă pentru a descrie „patrioții coreeni” care ar fi luptat alături de Armata Roșie. Această formulare, de atunci repetată în mod invariabil în felicitările rusești, le-a permis liderilor din familia Kim să-și păstreze demnitatea, în timp ce Rusia s-a ferit de necesitatea de a promova mitul despre „Armata Revoluționară” a Coreei, care nu a existat în realitate.
Etapa 4: Comerțul cu muniție și o nouă apropiere (2023-prezent)
Relațiile Moscova-Phenian au rămas în mare măsură neschimbate de pe vremea lui Gorbaciov până în primele luni ale invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Putin. Pe parcursul acestui lung interval, întins pe câteva decenii, toate încercările Phenianului de a convinge Moscova să ofere ajutor economic au fost respinse, aceasta refuzând să schimbe resurse pe zâmbete și cuvinte frumoase. Nu a avut efect nici măcar anunțarea recunoașterii Crimeei ca teritoriu rusesc, în 2014. Moscova a continuat să urmeze linia Beijingului și să voteze în favoarea tuturor sancțiunilor impuse RPDC în Consiliul de Securitate al ONU, atât timp cât China vota în același fel.
Iar relația nu s-a schimbat prea mult nici odată cu izbucnirea războiului ruso-ucrainean. Phenianul a încercat să câștige favorurile Moscovei prin publicarea de declarații de susținere a lui Putin în mass-media străine (fără să menționeze deloc războiul din Ucraina în sursele destinate audienței sale interne) și prin anunțarea intenției de a recunoaște așa-numita „Republică Populară Donețk” (iar puțin mai târziu, pe omoloaga sa din Lugansk). Cu toate acestea, scenariul Crimeei s-a repetat, iar nord-coreenii au primit doar un „mulțumesc” drept compensație pentru susținerea diplomatică entuziastă.
Totul s-a schimbat când Moscova și-a dat seama că armata rusă avea probleme cu aprovizionarea cu proiectile de artilerie și că Coreea de Nord ar putea furniza astfel de muniții. Această schimbare a marcat o nouă, a patra etapă în relațiile dintre cele două țări.
În 2023, balanța comercială dintre Rusia și Coreea de Nord nu a mai fost egală cu zero. Munițiile, și mai târziu rachetele, au început să fie transportate masiv din depozitele militare nord-coreene către Rusia. În schimb, RPDC a primit alimente, combustibil și bani. Phenianul a dorit, de asemenea, să obțină tehnologii rusești legate de rachete și aviație pentru forțele sale aeriene și unitățile sale strategice.
La fel ca în cazul celor două schimbări de referință anterioare, începutul unei noi ere în relațiile lor a fost marcat de semnarea unui nou tratat. Caracteristica principală a acestuia a fost reînnoirea angajamentelor alianței din 1961: formula conform căreia „Cealaltă Parte Contractantă va furniza imediat asistență militară și alte tipuri de asistență cu toate mijloacele la dispoziție” a fost copiată aproape verbatim din vechiul document.
Marea victorie a Phenianului
Fără îndoială, acest tratat și tot ce s-a întâmplat începând din 2023 reprezintă o mare victorie diplomatică pentru Phenian. Pe frontul Rusiei, Coreea de Nord și-a învins vecinul din sud: numeroasele încercări ale Seulului de a atrage Moscova departe de Phenian prin promovarea unei prietenii cât mai calde au fost reduse la zero. De asemenea, Phenianul a început să-și diversifice relațiile cu China, profitând de apropierile sale cu Rusia și inversând tendința din ultimii 33 de ani, în care China avusese o pondere frecventă în comerțul exterior al Coreei de Nord de peste 90%. În cele din urmă, odată cu angajamentele alianței Moscovei, Phenianul a obținut o nouă încredere pe scena mondială.
Câștigul imediat al Rusiei din tratat poate fi greu de precizat, dar merită reținut că principala motivație a lui Vladimir Putin este războiul din Ucraina. Putin a primit probabil o ofertă de furnizare suplimentară de muniție pe care nu și-ar fi putut permite să o refuze. Nu putem exclude nici factorul psihologic. Antipatia lui Putin față de Coreea de Nord era cunoscută (mai ales având în vedere că a fost listată ca stat ostil în timpul serviciului său în KGB), dar exprimările constante de sprijin din partea Phenianului pentru proiectul său principal, războiul din Ucraina, ar fi putut avea în cele din urmă efectul dorit asupra celui mai longeviv lider al Kremlinului, de la Stalin încoace.
În ceea ce privește „bătălia istoriilor” dintre Moscova și Phenian, aceasta a continuat, deși fără prea multă fanfară. Într-un text semnat pentru ziarul nord-coreean Rodong Sinmun, Putin a reușit să strecoare mențiunea despre „eliberarea Coreei de către Armata Roșie”, dar a făcut-o doar după o referire ceremonială la rolul „patrioților coreeni”. RPDC a marcat și ea câteva mici victorii. În ziua vizitei lui Putin, Rodong Sinmun a lăudat eforturile „Armatei Revoluționare a Poporului Coreean” în „apărarea Uniunii Sovietice” împotriva Japoniei în anii 1930 și a amintit cum l-a „lăudat” Camaradul Stalin pe Camaradul Kim II Sung. În timpul vizitei, Putin a reiterat că „în 1945, soldații sovietici au luptat umăr la umăr cu patrioții coreeni pentru a elibera Korea de invadatorii japonezi” — deși în realitate nicio forță în afară de Armata Roșie nu luptase împotriva japonezilor, în Coreea, în august 1945.
Vladimir Putin a subliniat în repetate rânduri cât de aproape de inimă ține adevărul despre Al Doilea Război Mondial. Încă înainte de invazia pe scară largă din Ucraina, propaganda internă rusă deplângea frecvent faptul că lumea occidentală încearcă să „rescrie” istoria victoriei Uniunii Sovietice asupra Germaniei naziste. Cu toate acestea, disponibilitatea președintelui de a recurge la formula stânjenitoare despre „patrioți coreeni” fictivi pentru a mulțumi Phenianul arată că, în anumite împrejurări, el este deschis la compromis și în sfera justiției istorice.
Rămâne de văzut ce succese va reuși Coreea de Nord să obțină, dar talentul diplomaților nord-coreeni și tendința către o creștere semnificativă a cooperării ar trebui să facă Phenianul optimist. Acum că Coreea de Nord este în sfârșit în poziția de a oferi Rusiei ceea ce liderul său dorește — aprovizionare militară — există puține îndoieli că Phenianul, ca întotdeauna, va încerca să profite la maximum de relație. Această abordare prădătoare este deja evidentă prin faptul că unele din proiectilele nord-coreene s-au dovedit a avea o calitate nesatisfăcătoare, cel puțin conform „corespondenților de război” ai lui Putin. Ca de obicei, Phenianul a decis că va scăpa nepedepsit, iar din comportamentul lui Putin putem vedea că planul ar putea funcționa. >>
