Potențial, transferul locuitorilor pașnici din sectorul Gaza către țările arabe din Orientul Mijlociu ar putea duce la o scădere semnificativă a numărului de victime colaterale în conflictul în curs dintre Hamas și Israel. Cu toate acestea, motive istorice, factori economici și sentimente anti-israeliene îi împiedică pe liderii acestor națiuni să-i primească cu brațele deschise pe refugiații palestinieni, scrie Iuri Mațarski, pentru The Insider (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
Egipt: economia nu va putea face față sutelor de mii de refugiați
„Ții câinii de pază în lesă în curte, nu în dormitor. Pentru că aceștia ar trebui să-i amenințe pe dușmani, nu pe copii. Pentru vecinii noștri, suntem ca niște câini feroce care ar trebui să fie de partea Israelului, nu în casele lor”, explică Mahmoud, un șofer, folosind o metaforă răsăriteană pentru a ilustra reticența Egiptului în a deschide punctul de trecere Rafah și a permite caravanei de refugiați din Fâșia Gaza să intre pe teritoriul său.
În 2012, operațiunea „Stâlpul Norului” era în plină desfășurare. În cadrul acestei operațiuni, armata israeliană își propunea să distrugă depozitele de rachete ale Hamas și astfel să pună capăt bombardamentelor constante asupra orașelor israeliene. La acea vreme, nu era necesar ca trupele israeliene să intre în Gaza, deoarece obiectivele erau îndeplinite prin atacuri aeriene și rachete ghidate. Cu toate acestea, nivelul de putere de foc și distrugere era atât de semnificativ încât mii de locuitori din regiune, inclusiv Mahmoud, în vechia sa Toyotă, au decis să-și părăsească casele și să caute adăpost în Egiptul învecinat. Din păcate, Cairo nu le-a acordat niciodată permisiunea de a trece granița. Cu bunăvoință, Egiptul a permis doar intrarea unui număr mic de ambulanțe care transportau locuitori grav bolnavi sau grav răniți din Gaza.
Interesant este că în acea perioadă Egiptul era condus de Mohammed Morsi, care ajunsese la putere în urma revoluției din 2011. Morsi era membru al mișcării islamice „Frăția Musulmană”, în timp ce Hamas, care conducea în Gaza, a fost inițial filiala palestiniană a „Frăției” egiptene. Cu toate acestea, nici măcar legăturile ideologice strânse dintre președintele egiptean și elitele conducătoare din Fâșia Gaza nu au reușit să determine Cairo să-și deschidă granițele pentru refugiații palestinieni.
Dacă nici măcar, Morsi, de facto „membru de partid” al Hamas, nu a putut să le permită palestinienilor intrarea în țara sa, nimeni nu aștepta să o facă actualul președinte egiptean, Abdel-Fattah al-Sisi. Sisi, care a preluat puterea în 2013 în urma unei lovituri de stat, l-a închis pe predecesorul său și a interzis activitățile „Frației Musulmane”. Ulterior, un tribunal aflat sub controlul complet al guvernului egiptean l-a condamnat pe Mohammed Morsi la moarte pentru trădare de stat. Sentința afirma că președintele destituit acționa în interesul mai multor organizații străine, dintre care unele aveau presupusul scop de a subjuga Egiptul, Hamas fiind una dintre ele. Cu toate eforturile recente de apropiere între autoritățile din Gaza, această reconciliere nu a influențat deschiderea frontierei de la Rafah pentru palestinieni, de către partea egipteană. Chiar și în vremuri relativ pașnice, punctul de trecere era deschis doar câteva săptămâni pe an, iar obținerea permisiunii de la serviciile de imigrare egiptene putea dura câteva luni. Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că Rafah leagă Fâșia Gaza de Sinaiul de nord, cea mai instabilă regiune din Egipt. Din anii 1950, această peninsulă pustie, cu autorități abia controlând-o, a devenit refugiu pentru diverse categorii de infractori, de la contrabandiști la islamiști declarați, interziși periodic.
De 11 ani încoace, începâd cu Primăvara Arabă, Egiptul se află într-un război împotriva grupărilor teroriste. În Sinai, armata regulată se confruntă cu o alianță diversă de jihadiști, inclusiv membrii al-Qaida și ai Stat Islamic, care au intrat în conflict cu Frația Musulmană, reprezentanții triburilor beduine locale și cu cine mai știe cine. Cu siguranță, la Cairo există înțelegerea faptului că dacă luptătorii Hamas ar trece frontiera deschisă în Sinai, ar avea mai multe șanse să se alinieze cu rebelii și jihadiștii de ideologie asemănătoare decât cu autoritățile oficiale.
Cu toate acestea, problemele economice potențiale generate de deschiderea frontierelor îi îngrijorează cu siguranță pe Sisi și pe guvernul său mai mult decât posibila ascensiune a luptătorilor Hamas care se alătură jihadiștilor. Creșterea economică a Egiptului este semnificativă în urma creșterii populației. Un nou egiptean se naște la fiecare 14 secunde, iar populația țării a crescut de la aproximativ 65 de milioane în 2000 la 105 milioane în 2023. În luna septembrie a acestui an, președintele Sisi și-a exprimat chiar pregătirea pentru ca statul să preia controlul asupra ratei de natalitate. Fără aceasta, a avertizat el, țara ar putea să se confrunte cu un colaps economic în anii care vin, și poate chiar cu o nouă revoluție.
Într-o astfel de situație, a permite intrarea a sute de mii de refugiați în țară, care ar avea nevoie de locuințe, hrană, asistență medicală și, în cele din urmă, de locuri de muncă, este ceva ce Sisi pur și simplu nu-și poate permite, mai ales având în vedere alegerile prezidențiale programate pentru decembrie. Cu toate că alegerile egiptene pot lăsa de dorit din punct de vedere al previzibilității și alternativelor, Sisi nu dorește să se confrunte cu proteste în masă ale egiptenilor nemulțumiți, legate de cheltuielile pentru ajutorul acordat refugiaților, chiar înainte de realegerea sa ritualică, mai ales când cetățenii țării suferă din cauza creșterii prețurilor, șomajului, lipsei de spitale și școli și a altor dificultăți.
Sisi nu le poate declara deschis palestinienilor că nu este dispus să-și suprasolicite cu ei și mai mult un buget deja afectat de inflație. Este limitat de ideea solidarității pan-arabe și de imaginea, cu grijă cultivată, de apărător al oamenilor obișnuiți. Prin urmare, folosește retorica testată și rafinată de-a lungul anilor, subliniind necesitatea ca fiecare palestinian să lupte pentru propriul lor stat.
Oficial, Cairo declară explicit că locuitorii Fâșiei Gaza nu ar trebui să caute refugiu în alte țări; în schimb, ar trebui să se concentreze pe construirea unui stat palestinian independent pe propriul lor teritoriu și să nu se bazeze pe asistența guvernelor străine. Pentru a evita să sune nepăsător față de rezidenții pașnici ai Gaza, guvernul egiptean sugerează relocarea refugiaților în deșertul israelian Negev, pe timpul conflictelor, care este, de asemenea, adiacent Fâșiei Gaza.
Iordania: temeri de infiltrare a teroriștilor odată cu refugiații
Conducerea Iordaniei adoptă o poziție similară. Regatul Hașemit al Iordaniei nu împarte o frontieră directă cu Fâșia Gaza, dar are o frontieră comună cu o altă zonă palestiniană, Cisiordania. Teoretic, Israel ar putea facilita un coridor pentru cei din Gaza pentru a ajunge în Cisiordania, de unde, potențial, ar putea intra în Iordania. De fapt, acesta a fost planul pe care cancelarul german Olaf Scholz l-a adus în Orientul Mijlociu săptămâna aceasta. Cu toate acestea, la sosire, regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a respins prompt o astfel de propunere.
„Cred că acum pot vorbi nu numai în numele guvernului iordanian, ci și în numele prietenilor noștri egipteni: nici un refugiat în Iordania, nici un refugiat în Egipt… Aceasta este o situație care trebuie rezolvată în interiorul Fâșiei Gaza și Cisiordaniei. Nu puteți transfera această povară pe umerii altora”, a declarat foarte clar monarhul.
Monarhia iordaniană are relații istoric complexe cu palestinienii în general și cu refugiații în special. După Primul Război Mondial, teritoriul actual al Iordaniei a devenit parte a așa-numitei „Palestina Mandatară”, o entitate cvasi-statală, guvernată de Marea Britanie. În 1946, Iordania (pe atunci numită Transiordania) a obținut independența, iar teritoriul rămas din Palestina Mandatară, aflat sub control britanic, urma să fie împărțit între statul evreu și cele arabe.
Această împărțire, în mare măsură, nu s-a întâmplat niciodată, și încă nu există un stat palestinian cu adevărat independent. O parte din teritoriul desemnat pentru un stat palestinian – Cisiordania, inclusiv Ierusalimul – a fost sub controlul Iordaniei între 1949 și 1967. Iordania a pierdut controlul asupra acestor teritorii în timpul Războiului de Șase Zile cu Israel.
Cu toate acestea, regatul și-a retras oficial pretențiile asupra teritoriilor pierdute, în favoarea viitorului stat palestinian. Până la sfârșitul anilor 1980, reprezentanți din Cisiordania au făcut parte din parlamentul iordanian, iar mulți locuitori din regiune încă dețineau pașapoarte iordaniene.
Ca rezultat, distincțiile dintre palestinieni și iordanieni s-au estompat atât de mult încât au permis politicienilor israelieni de dreapta și aliaților lor din SUA și Europa să susțină că Iordania este, de fapt, statul arab palestinian care ar fi trebuit să apară după împărțirea teritoriilor aflate sub mandat britanic.
Această poziție a fost susținută, de exemplu, de Itzhak Shamir, care a fost prim-ministru al Israelului de două ori în anii 1980 și 1990. El insista că negocierile pentru o soluție pașnică între Israel și palestinieni ar trebui să includă și oficiali iordanieni. El îi considera reprezentanții legitimi ai populației arabe din Cisiordania. Aceasta nu este nici măcar cea mai radicală poziție.
De-a lungul timpului, politicienii de dreapta din Israel au cerut de mai multe ori relocarea în Iordania a tuturor rezidenților arabi din Cisiordania și Fâșia Gaza și repopularea ambelor regiuni cu evrei. Din punctul lor de vedere, Iordania este statul palestinian, și, prin urmare, palestinienii ar trebui să trăiască acolo.
Acest lucru se întâmplă în ciuda faptului că relațiile dintre palestinieni și iordanieni nu au fost niciodată lipsite de probleme. Fiecare război arabo-israelian, începând cu primul conflict care a izbucnit la puțin timp după înființarea Israelului modern, în 1948, a dus la un aflux de refugiați palestinieni în Iordania. Acolo și-au stabilit sediile organizații, inclusiv cele teroriste, care își propuneau să alunge evreii din Orientul Mijlociu.
Dintre numeroasele mișcări și facțiuni palestiniene care au găsit refugiu în Iordania, unele pledau pentru răsturnarea monarhiei iordaniene pe care o percepeau ca fiind prea permisivă și îngăduitoare față de Israel. Cei mai disperați radicaliști au încercat chiar de mai multe ori să-l asasineze pe regele Hussein, tatăl actualului conducător, Abdullah al II-lea. Hussein a supraviețuit și, în 1970, a lansat un atac împotriva grupurilor palestiniene care scăpaseră cu totul de sub controlul său.
Confruntarea dintre armata iordaniană și palestinieni a durat aproximativ șase luni și a avut inițial grade variate de succes. La un moment dat, palestinienii au reușit chiar să preia controlul asupra unei părți a teritoriului iordanian. Acest lucru s-a datorat în mare parte faptului că mai multe mii de soldați și ofițeri din armata siriană regulată au luptat de partea lor. Aceștia și-au îndepărtat însemnele siriene și au atașat simbolurile grupurilor palestiniene, creând ceva asemănător cu „armatele poporului din LNR și DNR”, dar cu o nuanță specifică Orientului Mijlociu. Interesant este că sirienii nu au explicat niciodată de ce s-au implicat într-un război străin și continuă să nege implicarea lor, în ciuda probelor clare.
În final, armata iordaniană a lansat o ofensivă și a forțat palestinienii să fie de acord cu o încetare a focului. Autoritățile iordaniene au cerut ca toate grupurile armate să părăsească țara. Palestinienilor li s-a permis să plece în Siria și de acolo în Liban, luându-și echipamentul și armele cu ei. Între 100.000 și 150.000 de refugiați palestinieni, care nu erau asociați cu grupuri teroriste, au mers în țările învecinate. Unii dintre ei au plecat în Siria sau Liban, preocupați de propria siguranță, dar au fost și unii pe care vecinii lor iordanieni i-au expulzat.
În general, amintirile războiului cu palestinienii sunt suficiente pentru actualul rege actual, născut în 1962, ca să fie un puternic opozant al acceptării refugiaților din Fâșia Gaza. Dacă adăugăm la aceasta instabilitatea economică, amenințarea constantă din partea grupurilor armate care acționează în țările vecine, cum ar fi Irak și Siria, care cu siguranță vor să-și consolideze rândurile cu membrii Hamas, precum și teama că un aflux de palestinieni ar putea face ca ideea „Iordania este Palestina” să fie relevantă din nou, ceea ce este deja periculos pentru identitatea națională fragilă, atunci poziția lui Abdullah al II-lea devine pe deplin înțeleasă.
Siria: palestinienii ar trebui să-și construiască statul pe propriile lor teritorii
Ei bine, ce se întâmplă cu sirienii? Poate că regimul lui Bashar al-Assad ar fi dispus să accepte rezidenții pașnici din Gaza? Până la urmă, fără palestinieni, dinastia sa s-ar putea să nici nu existe. Operațiunea eșuată din Iordania, comandată de soldați sirieni sub acoperire, a fost condusă de tatăl actualului președinte sirian, Hafez al-Assad. În 1970, el era ministrul Apărării din Siria și este destul de probabil că ar fi putut plăti cu poziția, libertatea sau chiar viața prețul pentru înfrângerea Iordaniei. Cu toate acestea, Hafez senior nu a așteptat arestarea sa iminentă. A acționat preventiv, a răsturnat guvernul în care el însuși servise și a devenit noul șef de stat.
În această calitate, a fost un campion neînduplecat al cauzei palestiniene pe toată perioada celor 30 de ani petrecuți în funcția de președinte. I-a transmis angajamentul său neclintit fiului său, Bashar, care a preluat conducerea statului după moartea tatălui său în 2000. Criticii susțin că retorica lor agresivă pro-palestiniană și anti-israeliană, uneori aproape de un antisemitism total, nu reprezintă o credință sinceră, ci o tactică calculată a familiei Assad, una dintre principalele baze ale legitimității sale.
Realitatea este că membrii familiei Assad sunt alawiți, adepți ai unei secte mici și secrete al cărei sistem religios reprezintă o combinație complexă de islam șiit, creștinism gnostic și filosofie greacă. În lumea arabă, și în special în Siria, unde musulmanii suniți reprezintă majoritatea populației, alawiții sunt considerați eretici periculoși. Pentru ca reprezentanții acestei secte să poată păstra puterea într-o țară unde sunt văzuți ca dușmani ai islamului, au nevoie de o sursă de legitimitate non-religioasă, dar foarte semnificativă. Familia Assad a găsit această sursă în ideea anihilării Israelului, încă foarte populară în lumea arabă. Atât Hafez, cât și Bashar, cu fiecare ocazie, s-au prezentat ca apărători ai lumii musulmane împotriva presupusei amenințări evreiești care planează asupra ei. Familia Assad a fost folosit, pentru a-și întări controlul asupra puterii, orice ocazie de a fi văzută ca protectoare a lumii musulmane împotriva presupusei amenințări evreiești.
Acesta este motivul pentru care, în 2012, autorul acestor rânduri, care s-a întâlnit cu Bashar al-Assad la reședința sa din Damasc, a trebuit să asculte argumentele deschis conspiraționiste ale președintelui sirian, conform cărora ISIS ar fi fost creată și înarmată de Israel pentru a distruge statele arabe, și doar armata siriană salva Orientul Mijlociu de o nenorocire teribilă.
Cu toate acestea, poziția fără de compromis anti-Israel a familiei Assad nu face nimic pentru a ușura situația a sute de mii de refugiați palestinieni care trăiesc deja în Siria. Nici acești refugiați, nici copiii și nepoții lor născuți în Siria nu primesc cetățenia siriană. Trăiesc separat de sirieni în propriile așezări și cartiere. Adesea, nici sistemul sirian de sănătate și nici cel de educație, care nu sunt de cea mai bună calitate, nu le sunt ușor accesibile. Rata șomajului printre palestinieni este mult mai mare decât în rândul populației native. În general, autoritățile siriene fac tot posibilul să se asigure că palestinienii nu se simt acasă în Siria. Aceasta se face cu bună știință – regimul Assad îi tolerează pe acești oameni în țara sa doar pentru că expulzarea lor ar agrava relațiile deja tensionate cu lumea arabă.
Oficial, această atitudine față de refugiați este explicată în cele mai bune tradiții ale lui Abdul-Fattah al-Sisi și regelui Abdullah al II-lea: palestinienii nu ar trebui să aștepte favoruri de la conducătorii altor țări, ci ar trebui să se întoarcă pe pământul lor și să-și construiască propriul stat.
După începerea războiului civil din Siria, în 2011, aproximativ 160.000 de palestinieni locali, din cei aproximativ 500.000 care trăiau în țară la acea vrem,e au fost forțați să-și lasă în urmă casele și să caute adăpost în regiuni mai pașnice sau în statele vecine. Cu alte cuvinte, au devenit refugiați pentru a doua oară. Bilanțul deceselor printre palestinieni, în războiul sirian, este de ordinul miilor. Printre aceste victime se numără mulți oameni care au fost uciși de armata siriană sau de serviciile de informații, sub suspiciunea de implicare în grupurile rebelilor.
Într-un conflict care a căpătat rapid un caracter sectar, faptul de a fi musulman sunnit a fost adesea suficient pentru a stârni suspiciuni din partea forțelor regimului. Prin urmare, palestinienii, care sunt în mare parte sunniți, au fost adesea victime ale „vânătorii de vrăjitoare”.
Părtinirea evidentă împotriva sunniților în acțiunile armatei guvernului și ale serviciilor de informații a dus la închiderea reprezentanței Hamas la Damasc, în 2012, ca protest față de astfel de practici. Cu toate acestea, până în 2022, Assad și facțiunea din Gaza au anunțat reluarea relațiilor.
Însă îmbunătățirea acestor legături nu a avut niciun impact asupra situației refugiaților palestinieni din Siria. Aceștia continuă să se confrunte cu discriminare și, din cauza ostilităților în curs și a raidurilor guvernamentale îndreptate împotriva sunniților, viețile lor sunt cu greu mai sigure decât în Gaza. Mai mult, palestinienii, în ciuda faptului că nu au dreptul la cetățenia siriană, sunt supuși recrutării în armata siriană. Nu este o exagerare să spunem că o parte semnificativă a refugiaților se confruntă cu o alegere: fie să se alăture armatei siriene, fie să devină victime ale aceleiași armate.
Toate aceste aspecte – reticența evidentă a autorităților de a face față refugiaților care deja trăiesc în țara lor, războiul în curs și discriminarea – fac din Siria o destinație extrem de puțin probabilă pentru locuitorii pașnici ai Gaza. Mai mult, Siria nu are graniță cu teritoriile palestiniene și nici relații oficiale cu Israel, fără implicarea căruia rezolvarea problemei relocării a mii de palestinieni este imposibilă.
Liban: o țară sărăcită care se clatină pe marginea unei posibile implicări într-un război
Un sistem de discriminare împotriva refugiaților palestinieni, similar cu cel al regimului sirian, există și în Liban. Palestinenii locali trăiesc separat de populația autohtonă, nu au dreptul de a obține cetățenia și au restricții în ceea ce privește accesul la beneficii monetare și sociale. Aceasta nu este o surpriză, având în vedere că Libanul a fost sub ocupație siriană între 1976 și 2005, iar ocupanții au adus propriile lor practici cu ei.
În plus, invazia armatei siriene în țara vecină s-a făcut sub pretextul restrângerii grupurilor militante palestiniene, a căror activitate necontrolată a fost unul dintre principalii factori care au declanșat războiul civil libanez în 1975. Astfel, Hafez al-Assad a reușit să sprijine palestinienii din Iordania și să li se opună lor în Liban.
Având în vedere că organizațiile militante palestiniene au ajuns în Liban după ce au fost expulzate din Iordania, se poate concluziona că Assad s-a luptat împotriva aliaților săi recenti. Guvernul libanez nu pare dispus să adauge grija pentru refugiații din Gaza la multele sale probleme, cum ar fi criza economică în curs, incapacitatea forțelor politice de a forma un guvern responsabil, creșterea șomajului și a inflației.
Fără să facă declarații în spiritul liderilor Egiptului și Iordaniei, este totuși clar că această țară sărăcită, sfâșiată de numeroase conflicte interne, oscilând pe marginea implicării într-un război împotriva Israelului de partea Hamas, nu este pur și simplu pregătită să devină o casă, chiar dacă temporară, pentru mii de oameni care fug din conflict. >>
