Rolul lui Donald Trump în degradarea politicii americane a fost constant supraevaluat. Spiritul său va mai plana în jur încă mult timp după plecarea sa de la Casa Albă, iar la Washington există un om care știe exact ce să facă cu el, scrie revista germană Der Spiegel.
„De ce, pentru numele lui Dumnezeu, nimeni nu a renunțat la loialitatea sa față de el?
Aceasta pare a fi direcţia fundamentală care stă la baza mediatizării – în special în Europa – a alegerilor pe care lumea le-a așteptat cu un amestec de anticipare și groază în ultimii patru ani. Cum este posibil, cu alte cuvinte, ca Donald Trump să nu fi fost niciodată afectat în mod semnificativ de toate excesele și stânjenelile create, de rasismul său uneori subtil, alteori nu atât de subtil și de gestionarea dezastruoasă a pandemiei de coronavirus?
În ciuda sentimentului de uşurare, la scară largă, pe care l-au produs, alegerile au fost în cele din urmă o dezamăgire pentru America liberală. Mulți democrați sperau la o victorie clară pentru Joe Biden și la o înfrângere devastatoare pentru republicani și președintele lor. Ei sperau la un rezultat suficient de limpede pentru a explica victoria lui Trump din 2016 ca pe o aberație istorică și pentru a spăla rușinea din cărțile de istorie americane. În schimb, în termeni absoluți, Trump a primit chiar mai multe voturi decât acum patru ani.
Așa cum se întâmplă întotdeauna când rezultatele nu au sens, saltul spre metafizică este unul scurt. Și, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în ultimii patru ani, discuția a început repede să se concentreze asupra „cultului lui Trump”, secta președintelui care l-ar urma pentru a sări de pe orice stâncă, oricât de sus ar fi, la fel ca o turmă de lemingi.
Această viziune are foarte puțin de-a face cu realitatea. Loialitatea adepților lui Trump nu a fost în primul rând față de Trump. Într-adevăr, majoritatea alegătorilor săi sunt în primul rând republicani și conservatori. Sunt credincioși evanghelici devotați și sceptici fiscali libertarieni, fundamentaliști a celui de-al doilea amendament și, da, naționaliști albi. Cei 71,5 milioane de oameni care au votat pentru Trump nu sunt un bloc monolitic, nu sunt un comando omogen de sceptici şi cu șepcile roșii de baseball pe post de uniformă. Ei sunt, mai degrabă, o colecție eterogenă, unită doar de o puternică convingere că puntea ţării e orientată împotriva lor, că valorile și statutul lor în societate sunt în pericol. Pentru alegătorii săi, această realitate a fost întotdeauna mai importantă decât cine se afla la vârf.
Ceea ce l-a stabilizat pe Trump atât de mult timp a fost polarizarea extremă din țară, dezvoltarea facțiunilor ermetice atât în politică, cât și în societate – fenomen care a început cu mult înainte de apariţia lui Donald Trump pe scenă. Marșul său către Casa Albă a urmat o potecă bătătorită, formată în timpul celor trei decenii de război cultural care l-au precedat.
Bătălia pentru sufletul Americii
La urma urmei, discursul civic se află de multă vreme într-o stare avansată de eroziune, retorica încărcată de violență devenind norma. Baza republicană devenise bestială, atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere intelectual, cu mult înainte de sosirea lui Trump. Aceşti oameni sunt aproape dependenți de montajele audio-video stridente („soundbites” – în eng. orig.) și indignarea de precum cea produsă în masă de Fox News și emisiunile de tipul „talk radio”. Polarizarea este, de asemenea, motivul pentru care sprijinul lor față de Trump nu s-a clătinat niciodată: America conservatoare a văzut nenumăratele sale nelegiuiri ca simple fleacuri față de ceea ce era în joc, în lupta mult mai mare pentru sufletul Americii.
Mulți republicani au o relație mult mai tranzacțională cu președintele decât se crede în general. Și nu puțini știu bine că Trump este un ticălos, dar cel puțin el este ticălosul lor. În jocul brutal, de sumă zero, al politicii americane, au simțit că a nu-i fi acordat sprijinul lui Trump doar i-ar fi ajutat pe adversarii lor detestați. Având în vedere ceea ce este perceput pe scară largă ca un conflict existențial, majoritatea celor peste 70 de milioane de alegători ai lui Trump ar fi votat pentru oricine ar fi apărut pe buletinul de vot republican – la fel cum democrații ar fi votat pentru oricine ar fi fost nominalizat candidat democrat.
Aplecarea republicană a alegătorilor evanghelici și, în special, migrația clasei muncitoare albe către GOP a debutat cu decenii înainte de Trump. Nici administratorul de hedgefund, Mitt Romney, un om care – spre deosebire de Trump și fanfaronada sa satisfăcător de agresivă – nu era deloc o potrivire firească cu această clientelă, a câștigat mult mai multe voturi de la acest segment, în 2012, decât Barack Obama.
În ciuda propriei sale nevoi de a se vedea pe sine ca atare, Trump nu a fost niciodată arhitectul unei coaliții cu totul noi de alegători și nici nu a fost creierul din spatele unei noi mișcări. El a continuat doar o tendință care începuse cu mult înainte, apoi a radicalizat două elemente ale acesteia: politica identității albe și populismul anti-instituțional. Nimic din toate acestea, însă, nu au fost ceva cu adevărat nou, motiv pentru care partidul – aproape susținut de rezultatele alegerilor – poate continua ca înainte, chiar și fără Trump.
Există, desigur, și un element al partidului care are o legătură personală extremă cu Trump, o fixaţie care nu poate fi explicată exclusiv prin ideologia tradițională a partidului. Acest grup este format din acei americani care îl venerează ca idol supradimensionat. În mass-media, această categorie este prezentată frecvent și în mod înșelător ca arhetipul „alegătorului Trump”, un prototip popularizat mai ales către de emisiunile americane de la miezul nopţii, care au reușit constant să-i identifice pe cei mai denşi exponenţi ai prostimii, din tot acel potpuriu de participanţi la mitingurile lui Trump. Apoi îi filmau vorbind despre beneficiile injectării de înălbitor.
Un populist, nu un mesia
Este foarte clar că acești oameni pe care se bazează Trump în momentul de faţă (tentativele sale juridice au şanse destul de mici) caută să mute conflictul în stradă. S-ar putea chiar să funcționeze, dar chiar și aici, marcarea lor ca sectă nu este complet precisă.
În mass-media, Trump încă este mult prea adesea prezentat ca fiind unul dintre acei mesia totalitari din capitolele mai întunecate ale istoriei umane. Aceasta este narațiunea liderului carismatic, așa cum este descris de regretatul sociolog german Max Weber – un lider care se bazează pe credința adepților săi în „calitățile sale excepționale”, cineva care a fost trimis de „istorie”, de „Dumnezeu” prin „providență”.
Dar legătura lui Trump cu baza sa este mai consistentă cu principiile loialității populiste. În această narațiune, nu este vorba despre excepționalism, ci despre obișnuit. În ciuda importanței sale nemărginite, adepții lui Trump nu-l iubesc și îl venerează pentru că este diferit de ei, ci pentru că se văd reflectați în el. Ei cred că vorbește, gândește și simte așa cum fac ei.
Liderul populist nu este trimis explicit de Dumnezeu. El servește ca întrupare a adepților săi, care vorbesc și acționează prin el. De aceea, popularitatea lui Trump a crescut din ce în ce mai mult, cu cât a câștigat mai multă ură și dispreț, tocmai din acele instituții pe care adepții săi cei mai de seamă le-au considerat cele mai active în degradarea și diminuarea lor: mass-media, elita academică și Hollywood. El a realizat ceea ce visează toți populiștii: că adepții săi percep fiecare atac asupra lui ca pe un atac asupra lor.
Pentru acest grup, Trump este simbolul principal al luptei lor pentru afirmarea de sine. Dar simbolurile sunt înlocuibile. Și asta s-ar putea întâmpla mai repede decât credem. La urma urmei, mass-media a fost cea care l-a transformat pe Trump în ceea ce este el – mai întâi prin relatările de la început despre ceea ce inițial părea a fi o cursă inutilă pentru Casa Albă, și apoi din cauza războiului zilnic pe care Trump l-a purtat împotriva presei. Nimic nu i-a stabilizat poziția într-un grad mai mare decât acel conflict.
Dar chiar dacă este dificil de imaginat și cu toate că va dura cu siguranță câteva luni: la un moment dat după încheierea acestei președinții, odată ce ne va fi clar că Trump nu mai stă în Casa Albă, vom înceta în sfârşit să ne mai purtăm precum câinii lui Pavlov la fiecare dintre tweet-urile sale. Ca fost președinte, își va pierde rapid atractivitatea.
Regele mlaștinii
Petrecerea, totuși, va continua ca înainte. S-a spus adesea în ultimele câteva zile că președinția lui Trump a produs doar învinși, dar acest lucru nu este adevărat. Există un om în Washington care poate privi înapoi la performanța sa recentă cu o mulțime de satisfacții: liderul majorității Senatului, Mitch McConnell, un om care, în ciuda faptului că are înfățișarea amabilă a unei broaște țestoase prietenoase, este, fără îndoială, cel mai iscusit și mai nemilos politician din Washington DC.
Odată ce a devenit clar în 2016 că a luat avânt campania Trump unii din partid au început să ia în considerare mișcări riscante pentru a-i bloca ascensiunea, McConnell a refuzat să li se alăture. El a crezut că, dacă Trump va ajunge în Casa Albă, va fi ușor de controlat și a crezut că Trump va semna orice ar pune republicanii pe biroul său.
Mulți la acea vreme au simțit că McConnell era incredibil de naiv. L-au văzut ca pe versiunea modernă a acelor politicieni conservatori din epoca Weimar care credeau că îl pot ține pe Adolf Hitler în lesă, doar pentru a fi derulați de mișcarea sa de masă.
Dar nu asta s-a întâmplat cu adevărat. Trump a implementat în mare măsură agenda republicană prin reducerea impozitelor, urmărirea dereglementării și nominalizarea unei serii de judecători conservatori din lista pe care i-a dat-o partidul. Narațiunea a fost că Trump a preluat controlul asupra Partidului Republican, dar a fost la fel de ușor să se susțină contrariul.
Și în prezent se pare că McConnell ar fi putut chiar apăra majoritatea GOP în Senat. Dacă va rezista după cele două alegeri secundare din Georgia din ianuarie, el va face ceea ce s-a dovedit deja magistral din 2010 până în 2016: va face viața extrem de dificilă pentru un președinte democrat și va bloca totul, de data aceasta cu polița de asigurare a unei majorităţi conservatoare în Curtea Supremă. Dacă țara nu se afundă în violență – ceea ce McConnell nu și-ar dori din cauza efectului pe care l-ar avea asupra Dow Jones – atunci pariul său pe Trump va avea un succes extraordinar.
Iar în 2024, el își va susține probabil următorul „populist” care solicită o revoltă și promite să curețe „Washingtonul” și să sece mlaștina. Dar asta nu îl va deranja în mod special pe McConnell. La urma urmei, nimeni nu cunoaște mlaștina mai bine decât el.”
- Despre autor: Torben Lütjen, născut în 1974, este politolog la Universitatea din Kiel. Din 2017 până în primăvara anului 2020, a predat la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee.
