Am discutat recent despre problemele Chinei, despre capacitatea Rusiei de a învinge Ucraina, despre situația economică a Europei și despre războaiele din Orientul Mijlociu. Toate acestea sunt extrem de importante, dar niciuna nu este la fel de crucială ca Statele Unite, țara cu cea mai mare economie din lume și cu o armată care, dacă este complet desfășurată, poate fi decisivă, scrie George Friedman într-o analiză Geopolitcical Futures.
Unii dintre voi poate că vă amintiți modelul nostru de cicluri, care acum semnalează probleme politice, sociale și economice din ce în ce mai intense, care vor dura până la alegerile din 2028, când va fi ales un nou președinte care, indiferent de dorințele sale, va schimba dramatic direcția țării. În urmă cu câteva luni, credeam că nu va trebui să așteptăm până în 2028, ci că alegerile din 2024 ar putea semnala această schimbare. Acest lucru nu se va întâmpla. Sau, mai exact, modelul istoric de schimbare la fiecare 50 de ani continuă. Ultimul moment de tranziție a fost președinția Reagan, care a început acum 43 de ani.
Pentru a înțelege schimbările care vor avea loc, este util să ne gândim la ultimul ciclu din anii 1970. Acel deceniu a fost marcat de un război cu impact semnificativ asupra economiei americane, combinat cu un embargo petrolier. Președintele Richard Nixon a pus capăt legăturii dintre dolar și aur și au urmat un șomaj masiv, o inflație dramatică și rate ale dobânzii uimitor de ridicate. Exporturile din Japonia au șocat producătorii autohtoni. Furia față de războiul din Vietnam a dus la conflicte sociale în Statele Unite, conflictul rasial transformându-se în revolte în Detroit la sfârșitul anilor 1960, iar în 1970, revoltele din campusul Kent State au devenit mortale când studenții au fost împușcați de Garda Națională. În cele din urmă, președintele a demisionat pentru a evita punerea sub acuzare și, eventual, închisoarea.
Haosul a crescut de-a lungul anilor 1970, dar situația economică a fost cea care l-a determinat și în care s-a înrădăcinat haosul, președintele încercând să folosească modelul ultimului ciclu pentru a rezolva problemele. În timpul Marii Crize, președintele Franklin Roosevelt a încercat să mărească taxele pentru cei bogați și corporații și să direcționeze banii către cei săraci. Acest lucru, plus cel de-al Doilea Război Mondial și locurile de muncă pe care le-a creat, au pus capăt crizei. Cu toate acestea, continuarea acestui model în anii 1970 a creat o nouă problemă: o lipsă de capital de investiții. Singura soluție a fost transformarea, transferând povara fiscală de la clasa investitoare la clasele de mijloc și inferioară, ceea ce a crescut vânzările corporatiste și cererea de muncitori. Președintele Jimmy Carter și Partidul Democrat s-au opus acestei inversări a modelului Roosevelt – ceea ce este normal pentru cei legați de ultimul ciclu -, iar în 1980 Ronald Reagan a devenit președinte. Reagan a urmărit singura opțiune: transformarea codului fiscal. Aceasta a funcționat bine, dar acum acel ciclu s-a încheiat. Au trecut aproape 50 de ani, iar tranziția către un nou model este inevitabilă.
Așa cum criza economică a culminat în a doua jumătate a anilor 1970, împreună cu toate celelalte bătălii, același lucru se prefigurează acum, în anii 2020, și va deveni intens până la alegerile din 2028.
Ordinea completă a bătăliei nu este încă clară, cu excepția crizei economice care se dezvoltă ca urmare a faptului că guvernul a creat un exces de bani, plus inflația rezultată. Ca și în cazul lui Carter, însă, nu este ceva sustenabil. În plus, se află și suma uluitoare a datoriilor studenților, care se varsă în universități, permițându-le să urmărească proiecte care le subminează misiunea de bază și mențin tensiunea rasială. Problema esențială este, din nou, relevanța sistemului fiscal într-o realitate în schimbare, dar sistemul este doar exteriorul unei realități mult mai complexe.
Indiferent de cine va fi ales președinte, va exista furie și teamă în rândul publicului, așa cum a existat în 1980, când alegătorii au ales un actor ai cărui dușmani credeau că este un ignorant. Dar, în realitate, președintele prezidează, nu conduce. Realitatea este cea care forțează acțiunea, iar un nou președinte va simți presiunea și va răspunde. Este important să nu ne concentrăm asupra președintelui însuși, ci asupra înțelegerii problemei. În timp ce căutăm un lider, niciunul dintre candidații la președinție nu va liniști sistemul. Asta trebuie să vină mai târziu. Am mai vorbit despre acest subiect, dar acum ne apropiem de criză.
