Am vizitat Serbia pentru prima dată la începutul anilor 1970. La acel moment, sincer, nu știam că mă aflam în Serbia. Credeam că vizitez Iugoslavia și, deși realizam că avea multe provincii, nu înțelegeam că, de fapt, acestea erau națiuni diferite, cu propriile lor limbi și culturi. Singurul lucru pe care păreau să-l aibă în comun era neîncrederea reciprocă, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Ceea ce am văzut în Belgrad, capitala Iugoslaviei, era un oraș est-european, vechi și încă marcat de cicatricile celui de-Al Doilea Război Mondial. Am călătorit acolo pentru că scriam teza mea de doctorat despre fundamentele intelectuale ale Noii Stângi. Iugoslavia mă fascina, pentru că, deși era comunistă, nu era un satelit sovietic – dimpotrivă, era adesea ostilă față de sovietici. Josip Broz Tito, un lider extraordinar al rezistenței anti-germane și ulterior conducătorul Iugoslaviei, părea, la suprafață, un reprezentant al Noii Stângi. Dar aceasta era o iluzie.
M-am tot întors, în anii următori, cu gândul la Iugoslavia, întrebându-mă cum a reușit Tito să țină țara unită și scriind (de la distanță) despre NATO și intervenția SUA în Balcani – un act pe care atunci (ca și acum) îl consideram nebunesc. Atât de nebunesc, încât m-a făcut să pun la îndoială, la acea vreme, contactul președintelui Bill Clinton cu realitatea.
Am fost în Serbia de mai multe ori, atât înainte, cât și după bombardamente, dar actuala mea vizită a fost cea mai surprinzătoare. Ranchiuna purtată SUA s-a diminuat. Toată lumea vorbește engleză, care se predă încă din clasa întâi, iar Belgradul a devenit un oraș de talie mondială.
Am fost invitat de Inițiativa Pupin, o organizație independentă fondată pentru a consolida legăturile dintre SUA și Serbia prin eforturi și politici colaborative. Fondatorul și directorul executiv al acesteia, Vuk Velebit, a organizat două zile pline de întâlniri pentru mine și soția mea, Meredith. Pe parcursul acestor două zile, m-am întâlnit cu ministrul de Externe al țării, însărcinatul cu afaceri al SUA și mulți alții. Cele mai impresionante întâlniri au fost cu grupuri de tineri, care erau mult mai interesați de munca lor și de ecranele calculatoarelor decât de mine. Companii americane precum Microsoft au pătruns în Serbia – nu neapărat pentru marketing, cred eu, ci pentru a profita de o generație de sârbi foarte educați și capabili din punct de vedere tehnic, care lucrează la crearea viitorului tehnologic pe mai multe niveluri. Sincer, mi-a amintit de orașul meu natal, Austin, Texas. Trebuie să menționez că angajații uneia dintre companiile pe care le-am vizitat încercau să creeze platforme pentru hărți interactive care pot integra multiple dimensiuni geografice. Deoarece geopolitica trăiește prin hărți, am fost fascinat de posibilități.
Am plecat din Serbia de această dată cu trei adevăruri învățate. În primul rând, deși Serbia este Serbia și se află încă în Balcani, nu este sclava naționalismului. În al doilea rând, puterea intelectuală a Europei de Est încă există, este puternic concentrată în Belgrad, iar companiile americane din domeniul tehnologiei, conștiente de acest fapt, încep să se stabilească acolo. Iar în al treilea rând, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat în Balcani, mă simt mai „acasă” în Belgrad decât în majoritatea celorlalte orașe pe care le vizitez. Ciudat sau nu, spiritul tehnologic și antreprenorial este acolo mai american decât oriunde altundeva în Europa.
Există însă și o altă diferență. În Europa, amintirile se măsoară în secole – și cele mai multe sunt rele, uneori cumplite. Aceste amintiri continuă să-i bântuie pe oameni într-atât de mult, încât ajung să definească națiuni. Aceleași amintiri dureroase există și în Serbia, însă, asemenea americanilor – care nu uită, dar reușesc în mare măsură să meargă mai departe – sârbii sunt capabili să privească spre viitor, nu doar spre trecut.
Când vorbesc despre puterea intelectuală a Europei de Est, nu o fac fără dovezi empirice. Fie că ne place sau nu, armele atomice au fost dezvoltate cu ajutorul mai multor oameni de știință maghiari. Nikola Tesla, părintele sârb al electricității, cel puțin la fel de mare ca Thomas Edison, este de aici. Când am vizitat companiile tech din Serbia, nu puteam să nu mă gândesc la Tesla și la relația sa personală cu Edison – o relație de colaborare, dar și de ruptură. Nu știu cât de mult a contat ego-ul în despărțirea lor. Dar ego-ul american nu lipsește în Belgrad. Eu prețuiesc ego-ul, ca motor al creativității – iar el există aici, în Belgrad.
În Serbia, ca în mai toate locurile, este esențial să înțelegi realitățile geopolitice. Tito a fost un comunist care nu a dorit să subordoneze interesele naționale ale Iugoslaviei celor ale Moscovei. Astăzi, Serbia a cunoscut un aflux recent de ruși și ucraineni care fug de război și caută o viață mai bună. Țara are legături strânse cu Rusia, însă săptămâna trecută, Rusia a acuzat Serbia că ar fi vândut muniție Ucrainei. (Belgradul a susținut că a vândut muniția către altcineva, care, fără știrea sa, a redirecționat-o către Ucraina.) Concluzia este că Serbia își urmează propriul drum, așa cum a făcut și în timpul Războiului Rece. Păstrează o anumită distanță față de Rusia și caută deschidere către alții, iar deși acest lucru frustrează Moscova, nu o frustrează suficient încât să provoace represalii. (Nici nu e clar că Rusia ar avea capacitatea să răspundă, chiar dacă ar vrea.) La fel de semnificativ este faptul că engleza este a doua limbă preferată în mare parte din Europa, inclusiv în Serbia — iar asta este, poate, mai important decât apartenența la NATO, UE sau alte instituții moștenite din perioada Războiului Rece. Pentru mine, pare important ca Serbia să se concentreze pe rolul său de cea mai sudică națiune a Europei de Est, privind spre nord, în loc să se preocupe excesiv de evenimentele din sudul său. Viitorul său este promițător — dar soarele răsare din nord.
Geopolitica este adevărata „știință sumbră”. Istoria Balcanilor cuprinde cucerirea otomană, comunismul și o neutralitate necruțătoare. Oamenii din Balcani înțeleg realitatea geopolitică, cred eu, din naștere. Ei înțeleg puterea și limitele ei și simt influența Statelor Unite nu prin capacitatea de a-i bombarda, ci prin capacitatea tehnologiei americane de a-i împuternici. Poate că acest lucru nu este valabil pentru toate țările din Balcani, dar este cu siguranță valabil pentru Serbia.
Serbia și-a ales direcția — nu neapărat alături de America, ci alături de propria sa valoare pentru companiile americane și, prin urmare, de ceea ce aceste companii pot aduce Serbiei. Spre deosebire de România, profund preocupată de puterea Rusiei, Serbia a știut să gestioneze relația cu Moscova mai abil. Rusia rămâne o mare putere, prin dimensiune și potențial, dar Serbia are încredere că, bazându-se pe istorie și pe lecțiile lăsate de Tito, poate continua să gestioneze această relație bilaterală. Ceea ce Serbia are nevoie acum este o relație solidă cu Statele Unite, bazată nu pe o alianță militară, ci pe oportunități comerciale reciproce. În opinia mea, există momente în care companiile americane înțeleg lumea mai bine decât Departamentul de Stat. Este clar că industria tech a înțeles potențialul Serbiei – și bănuiesc că nici Departamentul de Stat nu este departe.
Nu sunt optimist din fire, iar în profesia mea, optimismul este, practic, interzis. Dar trebuie să spun că ceea ce am văzut în Serbia justifică optimismul. Prima dată când am călătorit aici, căutam sensul Noii Stângi — doar pentru a descoperi că nu exista niciunul. Apoi am revenit în căutarea vestigiilor Războiului Rece, doar pentru a constata că întrebările mele erau la fel de irelevante ca și cele din prima vizită. Aici, geopolitica nu este la fel de sumbră ca în alte părți. >>
George Friedman, corespondență de la București: În România, Războul Rece nu s-a încheiat
