În căutarea unei căi mai bune către justiția socială

sursa foto: X

Calea actuală îi revoltă pe prea mulți și îl ajută pe Trump

Iată în ce constă partea complicată a justiției sociale, indiferent de acronimul sub care este cunoscută: realizarea ei în mod echitabil, ceea ce cred că majoritatea oamenilor doresc, sfidează politica facilă. Ceea ce unii partizani înverșunați văd drept chestiuni de principiu ar putea fi mai util privite drept chestiuni de grad.

Problema a explodat după demisia președintei Harvard, Claudine Gay, în urma greșelilor comise în abordarea antisemitismului (doar atunci când „face trecerea la conduită”, a spus ea în Congres) și pe fondul acuzațiilor de plagiat. Unii cred că universitara afro-americană a fost alungată de rasiști, într-o vânătoare de vrăjitoare, în timp ce alții sunt convinși că incompetența ei ilustrează faptul că angajările în baza diversității vor distruge civilizația.

Aș dori să pledez pentru o abordare mai echilibrată. Nu este vorba de un „mijloc terciuit” așa cum mi-a spus odată, pe un ton acid, un responsabil cu diversitatea de la un mare editor, ci mai degrabă de mijlocul de aur, mijlocul dezirabil.

Să te opui în totalitate eforturilor de diversitate – să declarăm pur și simplu că DEIA trebuie eliminat, așa cum fac unii acum – înseamnă să ignorăm realitatea inadmisibilă a afro-americanilor, printre altele. Găurile uriașe în venituri și averi dintre ei și ceilalți sunt inacceptabil de mari la un secol și jumătate după abolirea sclaviei (după cum arată incredibilul grafic de mai jos, de la Pew, albii au o avere de zece ori mai mare); ghetoizarea este corozivă pentru societate; ratele infracțională și penitenciară, în ciuda îmbunătățirilor, sunt încă enorm de disproporționate; incidența familiilor dezorganizate este nesănătoasă (aproximativ 70% dintre copiii negri se nasc în afara căsătoriei).

Cu excepția cazului în care cineva crede că există ceva natural în privința acestui dezastru – iar asta într-adevăr ar fi o perspectivă rasistă – atunci ar trebui să fie evident că sunt necesare măsuri corective. Și nu este nimic în neregulă per se cu aplicarea de măsuri corective într-un sistem liber; conceptul aproape universal acceptat al impozitării progresive, prin care cei mai bogați sunt impozitați la rate marginale mai mari, este o formă exact a așa ceva.

Dar este, de asemenea, greșit să ignorăm natura corozivă a acțiunii afirmative care merge până la extremele susținute de stânga radicală din Statele Unite, unde s-a transformat într-un adevărat cult care nu doar își propune să rezolve problemele afro-americanilor, ci a cultivat obsesii legate de marginalizați și opresori și a dus preocupările privind auto-identificarea, în special în ceea ce privește genul, la extreme absurde.

Un exemplu este narațiunea fără sens care spune practic că evreii sunt „albi” și, prin urmare, ei sun „opresorii”, ceea ce dintr-o anumită perspectivă lipsită de sens scuză și chiar justifică toate crimele împotriva lor. Aparenta prevalență a acestui mod de gândire în campusurile de elită din SUA este motivul pentru care Congresul a ajuns să discute despre antisemitism – și, totodată, de ce problema antisemitismului a devenit rapid un discurs mai amplu despre așa-zisa trezire.

Un aspect-cheie al trezirii și, în opinia mea, cel mai grăitor element al acesteia, este campania pentru diversitatea rasială și de gen.

Vechiul termen pentru aceasta era cel de „acțiune afirmativă”, care a fost mult timp controversat, atașându-se conceptului toxic al „cotelor”. Cei nemulțumiți de acțiunea afirmativă invocă opinia clasică liberală conform căreia oamenii ar trebui tratați ca indivizi și judecați doar pe baza propriului merit, nu pe afilieri nealese și atașamente tribale pe care cu greu și le-ar putea dori.

Deși activiștii o neagă, este greu de înțeles cum angajarea bazată pe rasă nu contrazice celebrele cuvinte ale icoanei drepturilor egale, Martin Luther King, care tânjea (la minutul 3:13, în discursul pe care trebuie să-l vedeți mai jos) după o zi când urmașii săi „nu vor fi judecați după culoarea pielii, ci după conținutul caracterului lor”. Conchid că chiar dacă King ar fi susținut eforturile de diversitate, ar fi fost doar ca o fază de tranziție limitată și temporară către un viitor mai bun la care visa.

Mai mult, este lipsit de onestitate să respingem preocupările potrivit cărora cotele și eforturile de diversitate vin în detrimentul meritului, subminând activitatea în desfășurare. Introducerea oricărui filtru dincolo de abilitatea de a îndeplini sarcinile va afecta întotdeauna celelalte variabile, inclusiv meritul – este un aspect matematic. Rareori o persoană va fi în același timp cea mai înaltă și cea mai inteligentă; poate că introducerea mai multor criterii va produce un optim, dar aproape niciodată un maxim.

Acest tip de non-logică conduce la ideea extremistă că însuși conceptul de merit este rasist. Este un pas mic de la aceasta până la o viziune a lumii post-adevăr bazată pe „experiența trăită” (în tabăra stângii) și „fapte alternative”(în tabăra dreptei). Dacă aceste distorsionări prevalează, vom ajunge la o societate foarte absurdă, complet nepregătită pentru alegerile dificile care ne stau înainte.

Există modalități mai bune de a aborda toate aceste lucruri.

Evident, meritul există și el reprezintă modul în care vindeci cancerul, obții medalii olimpice de aur sau creezi artă de excepție. Dar s-ar putea să fie OK să-l măsurăm altfel sau chiar să-l sacrificăm pentru o perioadă. Se poate argumenta că, oricum, meritul rareori a fost determinantul exclusiv – cu siguranță nu atunci când femeilor li se negau aproape toate oportunitățile, acum doar un secol. Într-adevăr, un studiu din 2019, care arată că aproape jumătate dintre studenții albi de la Harvard erau acolo din motive de moștenire, de sport sau din alte considerații non-academice, demonstrează cât de permeabilă poate fi argumentația meritocrației.

Un alt argument este acela că meritul potențial poate fi mai dificil de dovedit pentru persoanele care nu au avut niciodată oportunitatea de a-și dezvolta sau evidenția acel potențial – și există modalități de a-l identifica și a compensa pe parcurs timpul pierdut. Ar trebui să fie clar faptul că potențialul viitor este de fapt mai important decât realizările trecute.

Un al treilea argument este că, în timp ce o anumită unitate de afaceri ar putea suferi, beneficiul global adus societății este sporit, și prin urmare, oricum trebuie să fie stimulat și încurajat.

Găsim această ultimă idee nu doar în opera gânditorilor moderni care au abordat problemele justiției sociale, precum John Rawls și Ronald Dworkin (care au susținut că acțiunea afirmativă este necesară pentru a depăși moștenirea discriminării trecute), ci chiar și la clasici: conceptul aristotelic de justiție distributivă, care se concentrează asupra echității în distribuția bunurilor și resurselor; „filozofia utilitaristă” a lui John Stuart Mill, care susține că întreaga societate beneficiază de asigurarea celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de oameni.

Tind să accept toate acestea și astfel, acum câteva luni, i-am contrariat pe unii prieteni libertarieni apărând acțiunea afirmativă, într-o dezbatere televizată (mai jos). Am argumentat că „orbirea legat de culoare și individualismul sunt principii excelente, dar realitatea necesită puțin mai multă nuanță”.

Dar există subtilitate și există trezirea („wokeness”). În ultimii ani, am mers dincolo de ceea ce majoritatea oamenilor ar considera rezonabil peste 20 de ani. De aceea pare să existe o ușoară majoritate ce se opune acțiunii afirmative. Acesta este subtextul furiei privind demisia lui Gay – alimentează sentimentul multora că diversitatea a devenit exagerată.

Este acest sentiment nedrept? Ei bine, am văzut literalmente o poziție editorială extrem de importantă în care fusese numită, strict pe baza diversității, o persoană ce confunda în mod regulat cuvintele „idee” și „ideal”. Am văzut numiri importante făcute cu înțelegerea neoficială, dar fermă, că numitul trebuia să vină cu un anumit cromozom atașat, aproape orice-ar fi.

În ultimă analiză, modul în care societatea americană a încercat să corecteze nedreptățile trecutului este atât ciudat de insuficient (pentru că decalajele rămân uriașe), cât și mult mai mult decât doar neplăcut. De fiecare dată când un bărbat alb heterosexual trebuie să recunoască cele trei caracteristici în ciudat de intruzivele formulare de angajare moderne americane, suspectând în asta o tactică de a-i fi însemnată candidatura spre a fi defavorizat, ceva moare în interiorul fiecărui liberal de școală veche. Mulți bărbați albi heterosexuali se simt în mod activ respinși – și deschiderea în acest sens este bizară. Faptul că această demografie încă deține în mare măsură majoritatea pozițiilor de CEO, prin intermediul pozițiilor moștenite, nu poate ascunde dinamica în care sunt proiectați ca niște aristocrați decapitați.

Chiar dacă susțin o formă măsurată de încurajare a diversității, sper că aceasta va fi temporară. Există o formă mult mai bună pe termen lung de a echilibra terenul de joc: efectiv egalizându-l prin investiții masive în școli, în zonele defavorizate, precum și în orice fel de program, public, privat sau mixt, care își propune să anuleze moștenirea nedreaptă și distructivă a injustiției trecute. Unii vor spune că deja facem asta și vor evidenția eșecurile investițiilor în educație în Districtul Columbia sau de altundeva; se păcălesc pe ei înșiși. Nu facem asta la nivelul Planului Marshall sau cu determinarea și geniul pe care le-am arătat pentru a trimite un om pe lună. Facem asta neserios și ineficient.

Faptul că susțin anumite acțiuni corective, dar cred că ne-am abătut de la direcție, că scriu despre asta, mă expune la cele mai groaznice calomnii și invective din partea stângii radicale și mă poate face neangajabil în anumite cercuri (sau m-ar face dacă vârsta nu ar fi făcut deja ea treaba asta). Iar acst lucru ne aduce la abominabilele anulări.

„Oamenii sunt terifiaâi spună ceva cu voce tare împotriva trezirii”, spunea un liberal adevărat, care are traumatizantul ghinion de a fi director executiv senior în Silicon Valley. Prietenul meu se agita și vorbea șoptit, privind cu o neliniște profundă peste umăr, deși se afla la mii de mile distanță de colegi. Poți fii înregistrat.

Este el paranoic? Poate că este puțin, dar nu foarte mult. Dacă adaugi la asta ideea potrivit căreia copiii ar trebui încurajați să exploreze intervențiile chirurgicale de alterare a genului, insistența că totul este rasist și iertarea hoților atâta timp cât provin din grupuri marginalizate, ajungi să obții oameni normali care votează pentru Donald Trump.

Acesta poate fi aspectul cel mai insidios al întregii catastrofe: subminează adevărata cauză a justiției sociale, ajutându-i pe republicani, un partid care în mutația sa actuală pare activ dedicat injustiției. În convinge pe oameni nu doar să-l susțină pe Trump, ci și să se afunde într-o corozivă contra-lamentare. Practic, fiecare persoană decentă pe care am întrebat-o și care ia în considerare votul pentru dreapta invocă drept motitv războaiele culturale. Să fi fost ei doar prostiți de invenții republicane? Nu cred.

Acesta este practic motivul pentru care am ajuns cu o Curte Supremă care, la mijlocul anului trecut, a declarat ilegală acțiunea afirmativă în admiterea la colegiu. Ce ziceți de asta, progresiștilor?

Locuiesc în străinătate, privind lucrurile de la distanță și observând cum privesc străinii ceea ce se întâmplă în America. Ei cred că America și-a pierdut mințile – prinsă între instigatorii furioși albi, care l-ar susține pe Trump, și o imagine în oglindă a nebuniilor lor, pe de alta. Așa se năruiesc imperiile.

Anul în care vom trăi periculos

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here