În iulie 2021, Vladimir Putin a publicat un eseu cu argumente pe care ulterior le-a folosit pentru a justifica invazia Rusiei în Ucraina. Eseul său a călătorit prin istorie timp de 1.000 de ani pentru a argumenta că rușii și ucrainenii sunt un singur popor, în mod crud divizat de „forțe externe” cu o „agendă anti-rusă”. Războiul lui Putin este menit să rezolve această situație. Există adevăr în afirmația sa că Ucraina și Rusia sunt popoare înrudite, așa cum demonstrează hărțile următoare (în articolul original, vezi link – n.tr.). Absurdă este însă afirmația că separarea lor în două țări este rezultatul unei conspirații externe impusă ucrainenilor împotriva voinței lor, notează The Economist.
<< Pentru Putin, originea identității ruso-ucrainene se găsește în Rusia Kieveană, o confederație de principate care a durat de la sfârșitul secolului al IX-lea până la mijlocul secolului al XIII-lea. Centrul său era la Kiev, actuala capitală a Ucrainei. Conducătorii săi erau ruteni, vikingi scandinavi care au stabilit treptat dominația în regiune și s-au unit cu triburile slave locale („Rus’” este originea cuvântului „Rusia”). În ceea ce privește tradiția politică și culturală, Rusia Kieveană este într-adevăr leagănul Rusiei și Ucrainei, precum și a țării acum numite Belarus. A fost o civilizație europeană rafinată, cu rădăcini în imperiul bizantin și religia sa creștin-ortodoxă.
Cu toate acestea, la mijlocul secolului al XI-lea, Rusia Kieveană a început să se fragmenteze în principate semi-autonome. Acestea includ Galicia-Volînia, care acoperea părți din Ucraina și Belarusul moderne, Novgorod în partea de nord-vest a Rusiei moderne, și Vladimir-Suzdal în partea de vest a Rusiei. În 1240, Imperiul Mongol a asediat Kievul, distrugând în cele din urmă ceea ce mai rămăsese din Rusia Kieveană ca entitate unitară.
Când Imperiul Mongol și succesorii săi au început să fie în declin, în secolul al XV-lea, entități politice rivale au apărut pentru a umple vidul. În estul regiunii, puterea s-a acumulat în cele din urmă la Moscova, ducând la crearea Marelui Principat al Moscovei. În vest, ceea ce devenise Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei s-au unit în 1569 pentru a crea Uniunea Polono-Lituaniană.
În 1648, cazacii, coloniști de stepă care s-au unit în unități militare disciplinate, au condus o insurecție împotriva Uniunii. Acest lucru a dus la formarea propriului lor stat, Hetmanatul. Mulți ucraineni privesc retrospectiv către Hetmanat ca la originea identității lor ca stat independent. Într-adevăr, teritoriile originale ale cazacilor erau adesea numite „Ucraina”, un cuvânt slav care înseamnă „țară de hotar”.
Cazacii din perioada timpurie practicau o formă limitată de democrație, în contrast cu regimul autocratic al Moscovei. Faptul că Hetmanatul a apărut ca un act de rezistență împotriva puterilor vecine mai mari este o istorie care rezonează în prezent cu ucrainenii. În secolul al XIX-lea, memoria populară a statului cazacilor a contribuit la inspirarea naționalismului cultural ucrainean sub o formă recunoscută.
Dar statul cazacilor a avut parte de momente dificile. În 1654, amenințați de polonezi și de otomani, în sud, liderii cazaci au depus jurământ de loialitate față de țarul Moscovei. Câteva decenii mai târziu, intelectuali din Kiev au scris ceea ce se crede că este unul dintre cele mai vechi texte care conturează baza unei națiuni „slavo-ruse”. Ei sperau să-l convingă pe țar să îi apere, nu numai din cauza istoriei și religiei ortodoxe comune, ci și în numele unității etno-naționale.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, teritoriul Hetmanatului s-a împărțit în două: Moscova a preluat controlul asupra malului estic al râului Nipru, iar Uniunea Polono-Lituaniană a ocupat vestul. În 1708, Ivan Mazepa, un lider cazac, a condus o insurecție eșuată împotriva țarului Petru cel Mare (Rusia îl consideră trădător pe Mazepa; în Ucraina, el este un erou.) Petru a devenit ulterior primul împărat al Rusiei, în 1721.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Imperiul Rus a desființat Uniunea Polono-Lituaniană cu ajutorul Austriei și Prusiei. Rușii au ocupat și teritoriu din ceea ce este acum sudul Ucrainei, de la otomani. Acesta includea și Crimeea, anexată Rusiei de Ecaterina cea Mare, în 1783. Ea a supervizat demontarea finală a Hetmanatului căzăcesc.
În ajunul Primului Război Mondial, Imperiul Rus se întindea de la Marea Japoniei până la Marea Baltică.
În 1917, slăbită de război, Rusia a traversat două revoluții. Prima a răsturnat dinastia Romanov. A doua a fost preluarea puterii de către Vladimir Lenin și bolșevicii săi. După prima revoluție, oficialii din Kiev au fondat Republica Populară Ucraineană (RPU), un stat în uniune cu Rusia. După cea de-a doua revoluție, RPU și-a declarat independența. În cele din urmă, Lenin a preluat controlul RPU cu forța. Dar forța identității naționale ucrainene l-a determinat să creeze o republică socialistă ucraineană și să permită utilizarea limbii ucrainene. În 1922, Ucraina a devenit unul dintre cei patru membri fondatori ai Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) – sau Uniunea Sovietică.
Teritoriul Ucrainei s-a extins în perioada sovietică. În cadrul pactului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat în 1939, cele două țări au împărțit estul Europei. În luptele care au urmat, părți ale Poloniei, populate de ucraineni, au fost adăugate Ucrainei Sovietice. În 1954, Uniunea Sovietică a transferat administrarea Crimeei de la Rusia sovietică la Ucraina.
Cu toate acestea, Ucraina a cunoscut și mari suferințe. În anii 1930, politica lui Iosif Stalin de colectivizare forțată a agriculturii a dus la o foamete, cunoscută în Ucraina sub numele de Holodomor, care a ucis milioane de oameni. În mijlocul secolului al XX-lea, Ucraina s-a găsit în ceea ce Timothy Snyder, un istoric de la Yale, a numit ulterior „bloodlands”: teritoriu în care Hitler și Stalin, deși inamici, au permis crime reciproce împotriva populației locale. Cooperarea dintre unii naționaliști ucraineni și naziști, în timpul războiului, este invocată de Putin ca dovadă pentru afirmația sa că Ucraina de astăzi este condusă de fasciști. În 1986, în ultimele zile ale Uniunii Sovietice, a avut loc cel mai grav accident nuclear din istorie, la Cernobîl, în Ucraina. Daunele și mușamalizarea care au urmat au intensificat furia ucrainenilor față de Kremlin.
În anii 1980, Mihail Gorbaciov, ultimul lider sovietic, s-a angajat în reformarea Uniunii Sovietice, prin deschidere și reformă – glasnost și perestroika. Cu toate acestea, est-europenii, supuși controlului sovietic prin prisma Pactului de la Varșovia, au profitat de ocazie pentru a-și cere libertatea. În 1991, Uniunea Sovietică însăși s-a prăbușit, aducând independență celor 15 republici componente ale sale. Putin a numit acest eveniment cea mai mare tragedie geopolitică a secolului al XX-lea.
Ucraina a devenit brusc gazda celui de-al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume. În 1994, a fost de acord să se denuclearizeze în schimbul asigurărilor de securitate din partea Statelor Unite, Marii Britanii și Federației Ruse (Ucraina a folosit acest acord, cunoscut sub numele de Memorandumul de la Budapesta, pentru a solicita ajutorul Statelor Unite și Marii Britanii în ajunul invaziei ruse din 2022).
În perioada 2004-2005, „Revoluția portocalie” a evidențiat ambițiile democratice ale Ucrainei. Mii de oameni au protestat împotriva unei alegeri prezidențiale trucate care a dat victoria unui candidat pro-rus. Rezistența democratică a Ucrainei a fost și mai vizibilă în timpul „Revoluției Maidan” din 2013-2014. Aceasta a fost o reacție la refuzul lui Viktor Ianukovici, președintele Ucrainei, care avea legături strânse cu Rusia, de a semna un acord de asociere (un acord extins de liber schimb) cu Uniunea Europeană. Mii de ucraineni au ieșit în stradă; Ianukovici a fugit în Rusia. Noul guvern al Ucrainei a semnat acordul, infuriindu-l pe Putin.
Răspunsul său la evenimentele de pe Maidan a marcat primele incursiuni militare ale Rusiei în Ucraina independentă. În 2014, Kremlinul a anexat ilegal Crimeea și a trimis trupe în Donbas, o regiune predominant rusofonă din estul Ucrainei. Grupurile proxy separatiste ale Rusiei, conduse de ofițeri ruși de informații, au declarat „republici populare” în Donețk și Luhansk. Până în decembrie 2021, chiar înainte de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina din februarie 2022, conflictul ucisese peste 14.000 de oameni. Războiul continuă. >>
