După dezbaterea Biden-Trump, tabăra democrată traversează ceea ce până acum reprezintă de departe cel mai delicat, stânjenitor, dar mai presus de toate, împovărător moment al campaniei sale pentru prezidențiale.
În cursul evenimentului de zilele trecute, președintele în exercițiu a șocat audiența (amică și inamică) prin slăbiciunile manifestate, iar fostul președinte a excelat de-a dreptul prin apetitul său neverosimil pentru minciună.
Pe de o parte, ne aflăm în logica unei reale simetrii, deși una de tristă anvergură: practic, nici unul și nici celălalt dintre candidații care au dezbătut nu a înșelat cele mai negre dintre așteptări. Pe de alta, ne aflăm și într-o, chiar mai păcătoasă, asimetrie: judecând după ecouri, pentru tabăra anti-Trump daunele sunt aproape totale, în timp ce tabăra pro-Trump încasează dividende.
Realitatea este că, în lipsa unor măsuri radicale, nu este exclus ca prestația lui Joe Biden din cursul dezbaterii să însemne începutul ireversibil al sfârșitului pentru aventura electorală a taberei anti-Trump.
Dar poate și mai descurajant este un alt detaliu, unul care a apărut imediat după dezbatere.
Anume, echipa Biden a lăsat cel puțin să se înțeleagă faptul că decizia de a continua sau nu cursa prezidențială depinde de o crucială reuniune de familie; o reuniune a familiei Biden. Ca și cum miza acestor alegeri pentru Casa Albă ar fi una strict personală sau de clan, iar consecințele deznodământului – bune sau proaste – ar privi strict această familie și s-ar răsfrânge exclusiv asupra ei.
Desigur, în orice aventură electorală a unui politician, indiferent cine este el, indiferent la ce nivel candidează, există un pronunțat caracter personal. Iar acest caracter personal iese cu atât mai mult în relief dacă e vorba de o candidatură prezidențială.
Până la urmă este vorba de o persoană care își asumă un rol colosal în virtutea unei voințe personale, urmărind (și) obiective personale, o persoană care își asumă un rol de care atâtea zeci sau sute de milioane de persoane nu sunt capabile, căci altfel ar fi intrat (și) ele în joc.
În același timp, există limite nu mai puțin evidente în ceea ce privește raza de acțiune a dimensiunii personale în asemenea circumstanțe. Căci candidatul nu trage singur la jugul propriei candidaturi – are echipă și straturi de voluntari și suporteri. Și totodată, în joc nu sunt doar obiectivele sale, ci și ale alegătorilor potențiali, așadar, există o dimensiune „foarte” publică, iar ea este chiar mai pronunțată și în orice caz mult mai relevantă.
Altfel spus, din start anturajul imediat al lui Biden a comis o eroare de tip careu – deopotrivă morală, etică, politică și logică – lăsând impresia că îi aparține înainte de toate familiei Biden decizia crucială cu privire la ceea ce este acum de făcut. Și nu este mai puțin adevărat nici faptul că imaginea devine cu atât mai blurată dacă te gândești că o pondere însemnată în vocea colectivă a „familiei”, pe care o ascultă zilele astea Joe Biden, o are cea a fiului său, Hunter. Un personaj cu un profil public sulfuros și nedemn de anvergura profilului tatălui său, un personaj care, prin problemele personale, a creat echipei Biden și taberei mai largi anti-Trump pe alocuri chiar mai multe probleme decât le crease echipa Trump.
Joe Biden, așadar, trebuie să renunțe la candidatură, iar acesta e un adevăr, iar nu ceva de dezbătut.
Faptul că Biden, cu toate meritele sale, nu este de neînlocuit a fost pe deplin explicat în două analize pe care Universul.net le-a găzduit zilele acestea și pe care vi le recomand nu atât din inimă, cât din rațiune (una publicată de către The Economist, cealaltă semnată de Dan Perry – le găsiți AICI și AICI – merită pe deplin efortul).
Frustrant este, nu în ultimul rând, faptul că situația în care ne aflăm azi ar fi putut fi evitată cu capul sus și cu promisiunea unei reale eficiențe. Asta, dacă Joe Biden, înainte de toate si de toți el, ar fi avut viziunea, iar partidul său ar fi avut curajul de a pune piciorul în prag la momentul oportun.
Primul impuls pe care l-am avut după dezbaterea Biden-Trump a fost de a căuta în arhivă un text publicat de revista britanică The Economist (tradus de Universul.net la acea vreme), acum deja aproape doi ani, în noiembrie 2022. Dacă l-ați ratat, îl puteți parcurge AICI. Iar dacă nu l-ați ratat, merită recitit.
Ideea de bază deja a fost o bijuterie: Dacă Biden nu candidează, America face „o demonstrație de grație și înțelepciune”. Argumentația… ei bine, nu a fost nici ea mai prejos. Iar finalul, o piesă de anale: „(Joe Biden) are șansa, în funcție fiind, să sară peste groapa freneziei politice și să-și justifice proiectul de a salva democrația ca o întreprindere principială, nu partizană. Se poate elibera pentru a fi ceea ce biologia și politica îl fac și ceea ce are nevoie America – un om de stat experimentat și respectat”.
Din nefericire, Joe Biden nu a ascultat, atunci când ar fi fost cel mai puțin periculos, vocea rațiunii.
Din fericire, încă are timp să întoarcă o situație personală proastă în favoarea unui interes public legitim și rege. Încă are timp, deși fereastra tinde să se închidă cu o viteză și o forță care riscă să o facă țăndări.
Încă are timp, căci mai sunt aproape patru luni pentru ca tabăra anti-Trump să lanseze pe piață un alt produs, de data asta unul cu adevărat periculos pentru tabăra pro-Trump.
Nu va fi simplu, asta e de înțeles. Dar nici nu e imposibil.
Și, până la urmă, nu ar fi prima situație în care, într-un joc cu mize enorme, un moment prost să fie transformat într-o reală oportunitate.
Căci așa cum până și războaiele pot deveni incubatoare pentru o lume ceva mai bună, atunci când sunt abordate deștept și responsabil, cu atât mai mari sunt șansele ca viitorul să fie mai luminos atunci când tentativa de a converti un moment de etapă prost într-un deznodământ rezonabil sau chiar foarte fericit beneficiază de un context infinit mai prietenos: campanie electorală în loc de război.
Altfel spus, dacă Biden se retrage în perioada următoare, iar locul său în cursa pentru Casa Albă e luat de un candidat viabil care totodată și plusează propunând o echipă pe măsură de promițătoare, atunci tabăra pro-Trump se poate regăsi subit într-un impas major, iar tabăra anti-Trump se poate relansa cu succes.
Deja simplul fapt că ar dispare tema vârstei propriului candidat ar fi un avantaj strategic extrem de revigorant pentru tabăra anti-Trump. Dar noua paradigmă nu s-ar limita la atât, ci ar transforma tema vârstei într-un uriaș handicap pentru tabăra pro-Trump.
Iar asta ar fi doar una dintre dimensiunile potențialului uriaș pe care o măsură radicală, precum retragerea lui Biden, l-ar putea injecta în dinamica prezidențialelor americane, sub aspectul convertirii pasivului în activ.
