În timp ce prelungirea MCV a jucat un rol constructiv spre vital în așezarea instituțională, continuarea reformelor și coerența sistemului autohton de justiție și stat de drept românesc, blocada prelungită pe dimensiunea integrării în Schengen i-a dăunat României tot mai mult, de la an la an.
De pildă, perioada 2017-2019, marcată de asaltul concertat la adresa justiției, statului de drept și chiar la adresa orientării strategice a țării, dus de PSD-Dragnea și sateliții săi extra-partid, au demonstrat din plin legitimitatea și oportunitatea păstrării mecanismului. Și totodată, aceeași perioadă tumultuoasă le-a dat apă la moară celor câțiva actori din plan extern cu tradiție în a se opinti să țină România departe de spațiul Schengen.
Pe plan intern, mulți ani, existența MCV a putut fi percepută de unii și speculată intens de vocile și forțele politice anti-reformă ca fiind obstacolul principal din calea apartenenței nostre la spațiul de liberă circulație. Dar asta s-a întâmplat întrucât, mulți ani, țările refractare la primirea României în Schengen au instrumentalizat MCV așa cum s-a folosit Putin de gaz ca armă geopolitică: nelegitim, aberant, distructiv.
Legal, ridicarea MCV nu fusese o condiție necesară pe dimensiunea Schengen, dar politic a funcționat bine-merci ca un pretext premium și extrem de confortabil deopotrivă din punct de vedere diplomatic și al comunicării publice.
S-a și putut observa, de altfel, că în ultima vreme și mai ales în ultimul an, când se profila deja ridicarea MCV, țări ca Austria, ca să-l numim aici doar pe cel mai înfocat opozant al extinderii Schengen, au scormonit în gunoi până s-au umplut de ridicol, pentru a pune accentul și pe altceva.
Privind lucrurile din perspectiva conturată mai sus, s-ar putea deduce că ridicarea MCV nu ar trebui neapărat să ne aducă mai aproape de Schengen, din moment ce, legal, nu constituise nicio clipă un obstacol, atunci când funcționa.
Dar ar fi greșit. De ce? Întrucât tocmai nelegitima instrumentalizare politică a MCV, de către alții, pe dimensiunea Schengen, atunci când mecanismul era activ, justifică acum reciproca: o instrumentalizare tot politică a MCV, dar de către noi, din clipa în care nu mai este activ.
Căci așa cum întregul joc făcut de olandezi (până la un punct) și de austrieci (neîncetat) s-a dovedit a fi unul eminamente politic, iar nu juridic, tot asta ar trebui să fie și abordarea-solist a Bucureștiului începând de azi: nu mai avem MCV, deci trebuie să avem Schengen.
Desigur, austriecii vor fi tentați să apese pedala migrației și dacă imaginația lor o va lua razna ne-am putea trezi că vor mai călca și alte pedale.
O primă concluzie ar fi că, orice am face, până la alegerile austriece nicio abordare „soft” a României nu va dilua tonul Vienei, iar la cum arată sondajele de acolo sunt șanse chiar mai slabe ca asta să se petreacă după.
O a doua concluzie ar fi că ridicarea MCV trebuie folosită până la epuizare ca bază de relegitimare a deja legitimului demers românesc de a ne alătura spațiului Schengen.
Pe de o parte, ne scoate, formal, dintr-o zonă gri inconfortabilă, iar pe de alta semnalează o certă susținere și deschidere a restului UE față de România, inclusiv pe dimensiunea Schengen.
Însă ridicarea MCV nu trebuie jucată ca argument solitar, oricât de puternic este el, ci în cadrul unui complex de argumente mult mai „tari” din punct de vedere practic.
Intenția anunțată în sfârșit și de guvernul de la București, privind deschiderea unui proces la CJUE, este una salutară, dar sunt convins că autoritățile române nu ar greși dacă ar consolida arsenalul.
După cum scriam și la finalul anului trecut, în relația cu România Austria este o țară mult mai vulnerabilă decât pare, sub raportul intereselor sale economice în regiune, imediate și de termen lung.
Este momentul ca Bucureștiul să „ajute” Viena să înțeleagă asta măcar de aici încolo, când are în sfârșit ocazia de exploata la maximum dimensiunea politică a ridicării MCV.
Pe chestiunea Schengen, trecutul recent ne-a demonstrat că austriecii rezistă bine atunci când au de-a face cu demersuri izolate, oricât de legitime ar fi ele. Prin urmare, logica sugerează că s-ar impune o acțiune „cu dispersie”, cu mai mulți și concomitenți „stimuli”, pentru a spori șansele de a-i fi modificată reacția. România, îndrăznesc să cred, ar avea ce să livreze.
Ridicarea MCV și amenințarea cu un proces la CJUE ar trebui să fie luate în calcul de către București ca doar doi dintre ei, în cadrul unui pachet de „stimulare” semnificativ mai mare.
Ce șanse de nuntă are povestea de amor dintre Kim și Putin. De ce China încasează deja „darul”
