Asasinarea lui Hardeep Singh Nijjar, un activist separatist sikh împușcat în Canada în luna iunie, a provocat o dispută explozivă între Canada și India. De asemenea, a scos în evidență o fațetă incendiară a noii dezordini mondiale: asasinatele, scrie The Economist.
<< Uciderea disidenților și a teroriștilor, precum și a personalităților politice sau militare sunt la fel de vechi ca însăși politica, dar incidența lor ar putea fi în creștere. Ucraina și Rusia își vânează reciproc liderii. Dincolo de războiul din Europa, o nouă cohortă de puteri în ascensiune, inclusiv Arabia Saudită și India, își proiectează forța în străinătate și resimt ceea ce consideră a fi standarde duble ale Occidentului în ceea ce privește crimele sponsorizate de stat. Noile tehnologii, inclusiv dronele avansate, permit mai ușor ca niciodată guvernelor să elimine oameni cu precizie și de la distanță.
Cu toate acestea, chiar dacă asasinatele devin mai ușor de înfăptuit și, poate, mai frecvente, calculele cu privire la acestea rămân la fel de neclare ca întotdeauna. Este suficient să ne uităm la răspunsul Occidentului la astfel de asasinate. Asasinarea de către Rusia a lui Alexander Litvinenko, un fost agent al KGB, în Marea Britanie, în 2006, a stârnit un scandal și a dus la sancțiuni. După uciderea macabră, în 2018, a lui Jamal Khashoggi, un jurnalist saudit exilat care trăia în America, Joe Biden a declarat că Arabia Saudită ar trebui să fie tratată ca un paria. Cu toate acestea, anul trecut, i-a strâns anul trecut mâna lui Muhammad bin Salman, prințul moștenitor saudit și conducătorul de facto, și încearcă să-l convingă să facă pace cu Israelul. Între timp, India neagă implicarea în moartea lui Nijjar și ar putea evita consecințele grave legate de acest caz. Cea mai populată țară din lume este importantă pentru Occident, atât ca partener economic, cât și ca o contrapondere geopolitică față de China. Aceste neconcordanțe reflectă un labirint moral și juridic de lungă durată în ceea ce privește crimele susținute de stat.
Biblia poate că-l lăuda pe israelitul Ehud pentru că l-a ucis pe Eglon, regele moabit opresiv și „foarte gras”. Cu toate acestea, ea poruncește, de asemenea, supunerea față de autoritate: „Căci conducătorii nu sunt o teroare pentru faptele bune, ci pentru cele rele”. Asasinatul, în sensul uciderii unei persoane proeminente pentru un motiv politic și fără niciun proces legal, poartă conotația perfidiei. Dante i-a plasat pe ucigașii lui Iulius Cezar în cel mai adânc cerc al Iadului, alături de Iuda, trupurile lor fiind roase de Lucifer. Cu toate acestea, statele ucid dușmani proeminenți în străinătate, din motive diferite și cu metode variate. O lucrare din 2016 a lui Warner și Jonathan Schilling enumeră 14 obiective posibile, de la răzbunare la slăbirea unui inamic sau distrugerea unui stat rival.
Date fiabile privind modelele de asasinate, precum și cauzele acestora, sunt greu de obținut, având în vedere problemele legate de identificarea crimelor și a vinovaților. Între 1875 și 2004 au fost raportate aproximativ 298 de tentative de asasinat asupra unor lideri naționali, potrivit unui articol al lui Benjamin Jones și Benjamin Olken publicat de American Economic Journal în 2009. Din 1950, odată la doi, trei ani, este asasinat câte un lider național.
Războiul prin alte mijloace
Pentru Rory Cormac, de la Universitatea Nottingham din Marea Britanie, împușcăturile din Canada sunt o dovadă a unei slăbiciuni a normelor internaționale împotriva asasinatelor: „Cu fiecare crimă de profil înalt, tabu-ul se erodează un pic”, spune el. Și citează două motive: regimurile autoritare „devin tot mai îndrăznețe” în ceea ce privește contestarea normelor liberale, iar recurgerea democrațiilor la asasinate cu țintă precisă „a încurajat alte state”. Alți factori, cum ar fi ușurința de a călători și dronele care fac posibilă supravegherea și loviturile la distanță, probabil că agravează problema. De-a lungul anilor, America a ucis mii de presupuși jihadiști – și mulți civili, de asemenea – cu ajutorul dronelor.
„Asasinatul nu a schimbat niciodată istoria lumii”, a remarcat politicianul britanic Benjamin Disraeli, după uciderea lui Abraham Lincoln. Cu toate acestea, unele asasinate pot avea un impact dramatic. Un glonț tras de un naționalist sârb, care l-a ucis pe arhiducele Franz Ferdinand al Austriei în iunie 1914, a declanșat Primul Război Mondial. Iar asasinatul riscă represalii: atât Mike Pompeo, cât și John Bolton, fost secretar de stat american și, respectiv, consilier pentru securitate națională, ar fi fost ținta unui complot de asasinat iranian. Serviciul de informații interne al Marii Britanii, MI5, afirmă că Iranul are „ambiții în a răpi sau chiar a ucide persoane britanice sau cu sediul în Marea Britanie percepute ca inamice ale regimului”.
Piloți și pumnale
Când vine vorba de metode, Rusiei îi place otrava. Agenții săi l-au ucis pe Litvinenko folosind poloniu radioactiv. Aproape că au ucis un alt fost spion, pe Serghei Skripal, și pe fiica sa Iulia, cu noviciok, un agent neurotoxic, în 2018. Coreea de Nord favorizează și ea otrava. L-a ucis pe Kim Jong Nam, fratele vitreg al liderului țării, Kim Jong Un, ungându-l cu VX, un alt agent neurotoxic, pe aeroportul internațional din Kuala Lumpur, în 2017.
America preferă bombele și gloanțele. Forțele sale speciale au atacat o casă conspirativă din Pakistan și l-au ucis pe Osama bin Laden, liderul Al-Qaida, în 2011. Un atac american cu dronă l-a ucis pe succesorul său, Ayman al-Zawahiri, la Kabul în 2022. O alta l-a ucis pe Qassem Suleimani, șeful Forței Quds, unitatea de operațiuni externe a Iranului, pe aeroportul din Bagdad în 2020.
Toate acestea în ciuda faptului că, în 1961, președintele John F. Kennedy i-a spus unui consilier că dezaprobă asasinatele: „Nu ne putem implica în astfel de lucruri, altfel am deveni ținte cu toții”. Cu toate acestea, America era cu siguranță implicată în acest gen de lucruri, în primii ani ai Războiului Rece. Dezvăluirile despre eforturile sale secrete de a-i ucide pe Fidel Castro (fără succes) și Rafael Trujillo (succes) au provocat o reacție negativă. În 1976, președintele Gerald Ford a emis un ordin executiv prin care niciun membru al guvernului american „nu se va implica în asasinate”.
Uciderile în străinătate continuă. În zilele noastre, spune Luca Trenta de la Universitatea Swansea din Țara Galilor, autocrațiile se folosesc de acțiuni sub acoperire pentru a le oferi o dezmințire plauzibilă – sau adesea neverosimilă. Dar democrațiile, cum ar fi America, încearcă să acopere cu un văl de legalitate plauzibilă, folosind conceptul de „ucidere țintită”, în special împotriva suspecților de terorism.
Carta ONU le cere tuturor membrilor să „se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea sau utilizarea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat”. În același timp, aceasta recunoaște „dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac armat”.
Avocații internaționali în domeniul drepturilor omului au o viziune restrictivă. Pe timp de pace, asasinatele și omorurile cu țintă precisă sunt ilegale. Pe timp de război, acestea pot fi permise, dar în conformitate cu legile războiului. Ucraina vizează comandanți ruși de rang înalt, la fel cum aliații au doborât în 1943 un avion care transporta un amiral japonez, Isoroku Yamamoto, deasupra Insulelor Solomon.
Ce se întâmplă însă în privința terorismului internațional? Mary Ellen O’Connell de la Universitatea Notre Dame din America susține că „nu există o zonă gri”. Potrivit acesteia, în conformitate cu dreptul internațional, țările trebuie să abordeze terorismul prin intermediul instrumentelor de aplicare a legii, inclusiv cooperarea internațională și extrădarea; acțiunile letale echivalează cu „omoruri extrajudiciare”.
Cu toate acestea, America în special a căutat o mai mare libertate de acțiune legală. O cale a fost aceea de a califica suveranitatea. Acțiunea militară, susține aceasta, este permisă atunci când un stat „nu dorește sau nu poate” să prevină actele de terorism. De asemenea, a desemnat uneori teritorii din străinătate drept „zone de ostilități active”, unde forțele armate pot opera mai liber.
O altă cale a fost aceea de a extinde dreptul la autoapărare. Un pas este de a declara că acesta include răspunsul la atacurile comise de actori nestatali, precum și de state. Următorul pas este de a prevedea un drept la „autoapărare anticipată”, care să permită unei țări să folosească forța pentru a preveni o amenințare „iminentă” de atac. Definiția cea mai larg acceptată este aceea că amenințarea ar trebui să fie „instantanee, copleșitoare, fără a lăsa posibilitatea de a alege mijloacele și fără a lăsa timp de deliberare”. Dar și această definiție a fost extinsă.
În 2001, președintele George W. Bush a mers mai departe și a început să adopte ideile de preempțiune și prevenire pentru a justifica utilizarea forței chiar înainte ca amenințările să fie „pe deplin formate”. Administrația lui Barack Obama a redefinit, de asemenea, sensul termenului „iminent”. Eric Holder, procurorul său general, a declarat că trebuie să ia în considerare nu numai proximitatea amenințării, ci și „fereastra de oportunitate pentru a acționa”. O mare parte din această gândire este împrumutată de la Israel, a cărui curte supremă a decis în 2006 că, în cazul teroriștilor, „odihna dintre ostilități nu este altceva decât pregătirea pentru următoarea ostilitate”.
Exemplul american a încurajat o relaxare similară a regulilor în Marea Britanie, Australia și Franța, spune Dr. Trenta. Dar, pentru profesorul O’Connell, totul se rezumă la faptul că Occidentul își acordă drepturi care nu se aplică altora, „o ordine bazată pe reguli care încalcă dreptul internațional”.
India ar putea foarte bine să susțină – așa cum o fac ziarele favorabile guvernului – că uciderea lui Nijjar se încadrează în ideile occidentale de combatere a terorismului. Separatismul sikh a dus în trecut la vărsări de sânge, nu în ultimul rând la asasinarea în 1984 a prim-ministrului Indira Gandhi și la atentatul cu bombă din anul următor asupra unui avion al Air India care zbura de la Montreal la Londra. Deși a scăzut mult, violența sikh ar putea reizbucni din nou. India susține că Nijjar a fost implicat în activități violente și a oferit o recompensă pentru capturarea sa. În opinia sa, refuzul Occidentului de a lua măsuri împotriva separatiștilor sikh reprezintă o amenințare. Cu toate acestea, guvernul preferă să spună că nu are nicio legătură cu moartea lui Nijjar. În ceea ce privește aplicarea legii, cooperarea devine cu atât mai dificilă cu cât India afectează mai mult libertățile democratice.
Dezvoltarea unui braț lung pentru operațiuni sub acoperire nu este ușoară. Este nevoie de resurse și de know-how pentru a urmări o țintă, a organiza o lovitură și a evita arestarea. Spionii indieni poate au impresia că îi imită pe cei din America și Israel ca apărători neapărat duri ai democrației. Unii vorbesc despre „israelizarea” serviciului indian de informații externe, cum ar fi Research and Analysis Wing (RAW). Dar dacă se va observa că aceasta își mută accentul de pe atenuarea amenințărilor clare la adresa securității pe eliminarea dușmanilor politici, RAW va deveni fața exterioară obscură a represiunii interne, asemănătoare cu spionii din Rusia și Arabia Saudită. Asasinatele ne pot indica multe lucruri privind brutalitatea regimurilor care le ordonă.>>
