„În 2016, anul Brexit-ului și al alegerii lui Donald Trump, americanii și britanicii au fost captivați – și îngroziți – de informații cu „clovni înfiorători” care au apărut în orașe din SUA și Marea Britanie. Fuseseră o păcăleală, dar acum știm că cei mai înfiorători clovni sunt chiar foarte reali”, scrie Nina L. Hrușceva, pentru Project Syndicate.
<< Ca pe mulți alți oameni, mă enervează clovnii. Dar o priveliște mult mai terifiantă decât un bufon pictat – apanajul filmelor de groază – este un bufon din viața reală care deține putere socială sau politică. Și, de la QAnon, din Statele Unite, până la prim-ministrul britanic, Boris Johnson, ai de ce să te temi.
La începutul acestei luni, în timp ce lucram la o biografie a străbunicului meu, Nikita Hrușciov, ajunsesem la unul dintre multele momente esențiale ale vieții sale – relațiile cu președintele american John F. Kennedy – când am dat drumul să văd știrile. Spre surprinderea mea, sute de susținători QAnon se adunaseră în Dealey Plaza, din Dallas, cu vedere spre locul unde a fost asasinat JFK, acum 58 de ani.
După standardele adepților în general turbați ai QAnon – mulți dintre ei au luat cu asalt Capitoliul SUA pe 6 ianuarie – adunarea a fost destul de restrânsă. Ar fi putut chiar părea ceva comun, dacă peisajul nu ar fi fost presărat cu steaguri și tricouri „Trump-Kennedy 2024”. De fapt, cei adunați pe dealul cu iarbă așteptau a doua venire a fiului lui JFK, John F. Kennedy, Jr., care a murit într-un accident de avion în 1999. Pancartele cu mesaje QAnon profețeau că John-John, așa cum era cunoscut, va ajunge la locul unde a fost ucis tatăl său, pentru a deveni partenerul de canddiatură al lui Donald Trump, la alegerile din 2024.
Chiar și în absența unui „șaman QAnon” cu chipul pictat și pălărie de blană, o mulțime care susținea acest tip de profeție febrilă a fost suficientă pentru a crea coșmaruri coulrofobe.
Ca toți credincioșii adevărați, clovnii Q nu s-au lăsat descurajați când John-John nu a mai apărut. Unii s-au dus la un concert, sperând că își va face apariția acolo. Alții au participat la un bal la care câteva femei erau îmbrăcate pentru a face impresie, în speranța de a deveni miresele lui Kennedy înviat. (Soția lui, care a murit împreună cu el în accidentul aviatic, nu a fost propusă de către Q la reînviere).
Este ușor să tratezi un astfel de comportament drept nebunie pură. Această teorie a conspirației este considerată marginală chiar și pentru QAnon, care se învârte în jurul credinței că guvernul SUA este controlat de pedofili care se închină la Satana. Dar faptul că sute de oameni s-ar prezenta la un eveniment atât de ciudat și că sunt strâns legați de o mișcare mult mai largă, este deranjant.
Pentru astfel de adunări, e limpede că suspendarea neîncrederii care îi caracterizează pe fanii QAnon este esențială pentru succesul politic al populismului. Desigur, negarea și abaterea vinovăției sunt o practică standard în politică. Ronald Reagan a fost numit „președintele de teflon”, deoarece criticile la adresa lui rareori se lipeau de el.
Dar populiștii sunt mai mult o oglindă a palatului râsului. În timp ce o figură precum Trump ar putea da vina pentru unele eșecurile sale pe oponenții lui, este mai probabil să deformeze realitatea și să nege că a existat un eșec. Iar acoliții lui îl cred pe cuvânt, făcând tot felul de gimnastici mentale pentru a-și susține distorsiunile.
Astfel de distorsiuni false ale realității nu reprezintă motive de zâmbet. În Rusia de astăzi, condusă de „Jokerul șef” Vladimir Putin, cea mai veche și mai respectată organizație pentru drepturile omului, Memorial, fondată de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Andrei Saharov, se află la ananghe – atenție” – pe motiv că este o „amenințare pentru societate”. În această lume de oglindă, păstrătorii memoriei Rusiei sunt cei care reprezintă o „amenințare” prin amintirea crimelor lui Stalin sau a drepturilor celor care suferă sub Putin. Și gluma bolnavă este că ei sunt, zic eu, o amenințare: se numără printre puținii curajoși care ar amenința capacitatea din ce în ce mai absolută a lui Putin de a manipula realitatea rusă.
Apoi, mai există un clovn care ocupă în prezent sediul din 10 Downing Street. Boris Johnson își datorează cariera capacității sale, perfecționate de-a lungul vieții, de a nega, devia și respinge istoria – nu în ultimul rând pe a sa proprie. I-a descris pe cei de culoare drept „piccaninnies” (negrișori – n.tr.) cu „zâmbete de pepene verde” și i-a numit pe homosexuali „bumboys”? Se presupune că a fost doar retorica exagerată a unui jurnalist, sau poate satiră.
O astfel de nerușinare poate fi văzută în dosarul lui Johnson de defăimare a lui Barack Obama, primul președinte de culoare al Americii. Când un bust al lui Winston Churchill a fost scos din Biroul Oval, Johnson a sugerat că „Obama, parțial kenyan”, avea „o antipatie ancestrală față de Imperiul Britanic – al cărui apărător atât de fervent fusese Churchill” (De fapt, statuia urma să fie returnată ambasadei britanice de la Washington.)
Comportamentul de jurnalist și parlamentar, tulburător, al lui Johnson a fost doar un preludiu la mandatul său de premier. În 2019, a fost mustrat de Curtea Supremă din Regatul Unit pentru încercarea de a proroga (suspenda) parlamentul într-o încercare transparentă de a evita controlul asupra planurilor sale privind Brexit. O anchetă parlamentară a concluzionat că guvernul său a făcut greșeli grave în gestionarea timpurie a crizei coronavirusului.
La fel ca Trump, inițial Johnson a minimalizat COVID-19. Singurul aspect al crizei care părea să-l intereseze a fost oportunitatea pe care aceasta o prezenta în a canaliza sume mari de bani publici către prieteni și susținători. Potrivit Transparency International, contracte guvernamentale legate de pandemie, în valoare de 3,7 miliarde de lire sterline (4,9 miliarde de dolari), ridică unul sau mai multe semne roșii de întrebare privind posibile acte de corupție.
Îndrăzneala lui Johnson a atins noi cote în această lună, cu eforturile sale de a-l proteja pe Owen Paterson, un parlamentar conservator despre care s-a constatat că a încălcat în mod repetat regulile de lobby. Dincolo de a încerca să oprească suspendarea lui Paterson, Johnson a decis să răstoarne sistemul independent de combatere a corupției din Parlament.
Aici, Johnson a mers prea departe. În 24 de ore, a fost forțat să-și schimbe poziția, lăsându-l pe Paterson să demisioneze în dizgrație. Răspunsul la un discurs recent în care a divagat în mod incoerent despre dragostea lui pentru parcul de distracții Peppa Pig World sugerează că răbdarea cu răbufnirile sale clovnești – și poate cu corupția și cinismul care se ascund dedesubt – se uzează. Deși discursurile bizare nu sunt nimic nou pentru Johnson, ele nu sunt de obicei întâmpinate cu o dezaprobare atât de puternică, chiar și din partea colegilor conservatori.
În 2016, anul Brexit-ului și al alegerilor lui Trump, americanii și britanicii au fost captivați – și îngroziți – de informații privind „clovni înfiorători” care apăreau în orașe din SUA și Marea Britanie. S-au dovedit a fi o farsă. Dar acum știm că cei mai înfiorători clovni sunt chiar prea reali. >>
